Sociology

Culturi şi organizaţii. Softul mental. Cooperarea interculturală şi importanţa ei pentru comunicare Geert Hofstede, Gert Jan Hofstede, Michael Minkov „Suntem fiii culturilor noastre” – Elena Manea

Geert Hofstede (n.1928) a studiat ingineria, după care s-a angajat la compania IBM, unde a efectuat studii asupra personalului companiei. Fiul său, Gert Zan Hofstede (n.1956) a făcut studii de biologie, devenind ulterior informatician şi ocupându-se cu modele matematice ale fenomenelor sociale. Michael Minkov (n. 1959) a fost secretarul Asociaţiei Est-Europene de Dezvoltare Manageriale, având la bază studii de lingvistică, filologie şi antropologie.

            Cei trei autori prezintă  o lucrare de referinţă, scrisă întru-un limbaj accesibil, un instrument indispensabil pentru manageri, sociologi şi specialişti în domeniul afacerilor internaţionale.  Culturi şi organizaţii. Softul mental. Cooperarea interculturală şi importanţa ei pentru comunicare prezentând o serie de studii şi exemple sugestive, pornind de la rezultatele unei anchete asupra valorilor în rândul angajaţilor IBM ai diferitelor filiale din întreaga lume. De altfel, lucrarea se adresează publicului larg interesat de tema diferenţelor culturale.  

            Autorii descriu termenul de cultură ca fiind o programare mentală. Cultura este reprezentată de tipare de gândire, simţire şi acţiune, fiind, după cum sugerează subtitulul cărţii, un soft mental. Orice cultură se învaţă, nu este înnăscută,  aceasta provenind din mediul social, nu din gene. Cultura (caracteristici: învăţaţă şi specifică unui grup sau unei categorii)  trebuie deosebită de natura umană (caracteristici: universală şi moştenită), dar şi se personalitatea fiecărui om ( caracteristici:specifică individului, moştenită şi invăţată). Societăţile noastre au o capacitate impresionantă de a-şi conserva cultura de-a lungul generaţiilor, în ciuda numeroaselor forţe ale schimbării şi evoluţiei. „În timp ce schimbările mătură suprafaţa, straturile mai profunde rămân stabile, iar cultura se ridică din propria cenuşă, ca pasărea phoenix” (p.36). La rândul ei, cultura, sau mai bine spus, nucleul culturii este alcătuit din valori (tendinţe generale de a prefera anumite situaţii), aceastea la randul lor, consituind sentimente bipolare (dimensiune pozitivă şi negativă, bine-rău, murdar-curat, etc.). Valorile se dobândesc încă din primii ani de viaţă, fiind creionate de persoanele pe care le avem în jurul nostru, dar şi de  modelele pe care ni le alegem.

            Aşa cum am precizat în rândurile anterioare, lucrarea de faţă prezintă o serie de rezultate în urma studiilor diferenţelor culturale, iar studiul asupra culturii porneşte de la măsurarea valorilor. Geert a cercetat un volum de date dintr-un studiu privind valorile unor omaneni din peste 50 de tări de pe glob şi anume angajaţii care lucrau în filialele locale ale corporaţiei IBM.  În urma analizelor, s-au descoperit probleme comune în cadrul diferielor filiale IBM, însă soluţii diferite, de la ţară la ţară, sau altfel spus, de la cultură la cultură. Cele 4 domenii ale problemelor fundamentale  descoperite în datele IBM reprezintă dimensiunile culturale, şi anume distanţa faţă de putere, colectivism-individualism, feminitate-masculinitate şi evitarea incertitudinii .

            În ceea ce priveşte ţările care au înregistrat în urma studiilor a valori  mari a distanţei faţă de putere, întâlnim ţările asiatice, dar şi ţările Europei de Est, unde autoritatea este de regulă tradiţională, uneori având chiar şi rădăcini în religie. La polul opus, ţările care înregistrează o valoare mică a distanţei faţă de putere sunt ţările de limbă germană, precum şi cele nordice (dependenţă scăzută a subordonaţilor faţă de şef), existând  mai degrabă o interdependenţă între şef şi subordonaţi. Prin urmare, distanţa faţă de putere este o măsură în care membrii mai puţin puternici ai instituţiilor (familie, şcoală, etc.) şi organizaţiilor (corporaţii, locul unde oamenii muncesc) dintr-o ţară se aşteaptă şi acceptă ca puterea să fie distribuită inegal. De altfel, autorii apreciază că aceaste imagini de diversitate naşională este posibil să mai dăinuie cel puţin cîteva secole de acum înainte.    

            O parte a omenilor din această lume trăiesc în societăţi în care interesul grupului este mai important decât interesul personal. Astfel de societăţi se numesc societăţi colectiviste.Prin urmare,  o  altă dimensiune pe care o vom aborda este aceea de colectivism (să ţi se ofere ocazia să te perfecţionezi la locul de muncă, să-ţi foloseşti la maximum aptitudinile şi capatitatea)-individualism (să ai o slujbă care îţi lasă suficient timp pentru viaţa personală, să ai o activitate care îţi dă sentimentul împlinirii personale). În societăţile colectiviste e mai probabil ca fiii să aibă aceeaşi profesie ca tatăl.  De altfel, în aceste societăţi, la angajare, se ţine întotdeauna seama de grupul intern, de obicei având întâietate rudele. Pe de altă parte, în societăţile individualiste, munca trebuie organizată astfel încât înteresul angajatului să coincidă cu cel al patronului.  Aproape toate ţările bogate care au in punctaj al indicelui individualismului mare sunt bogate, iar cele cu un procentaj mic al individualismului sunt în general, ţări sărace. De altfel, se mai poate observa o corelare între dimensiuni şi anume faptul că ţările cu distanţă mare faţă de putere sunt probabil mai colectiviste, iar cele cu o distanţă mică faţă de putere sunt mai individualiste. Cu alte cuvinte, societăţile cu un sector rural tradiţional mare aparţin de regulă zonei colectiviste, iar cele industriale moderne, zonei individualiste. Şi cum se spune că „totul porneşte din familie”, în familia colectivistă copiii învaţă să se orienteze după alţii, opiniile personale neexistând, acestea din urmă fiind ghidate de grup. Pe de altă parte, în familia din culturile individualiste, părinţii sunt mândri dacă de la o vârstă fragedă, copiii fac mici servicii pentru a-şi câştiga singuri banii de buzunar. În multe ţări individualiste vest-europene, Guvernul contribuie substanţial la cheltuielile pentru întreţinere studenţilor. Însă, reflectând asupra acestor aspecte, îmi vin în minte o serie de întrebari: Oare acest tip de sistem nu îndepărtează copiii de familie? Oare, prin faptul că Guvernul îşi asumă cheltuielile pentru întreţinerea studenţilor, părinţii, în percepţia copiiilor, nu devin acum doar două persoane care au obligaţia să crească un copil până la vârsta majoratului? Oare acea legătură care se stabileşte numai în  familie mai este la fel de profundă?

            O altă dimensiune abordată este aceea de masculinitate (şansa unor câştiduri mai mari, obţinerea recunoaşterii, promovarea în posturi înalte şi provocarea oferită de o muncă incitantă, ce oferă sentimentul împlinirii personale) –feminitate (o relaţie de muncă bunp cu şeful, colaborarea între oameni, o zonă plăcută în care îţi desfăşori activitatea şi siguranţa de a lucra pentru companie atâta timp cât îţi doreşti). Pe scurt : În societăţile masculine „trăieşti ca să munceşti”, iar în societăţile feminine „munceşti ca să trăieşti”.  De altfel, în cele mai feminine ţări (Suedia, Norvegia), atât bărbaţii, cât şi femeile au exprimat blândeţe şi ocrotire. Pe de altă parte, în ţările masculine din baza de date IBM (Japonia, Austria, America Latină), bărbaţii au avut un punctaj foarte ridicat pentru asprime, dar şi femeile unui la fel de ridicat, însă decalajul dintre genuri a fost mare. De asemenea, şi modul în care sunt educaţi copiii diferă în cele două culturi: în cele masculine, elevii încearcă să se facă remarcaţi, concurând deschis între ei, în schimb,în cele feminine, aceste tipuri de comportamente sunt ridiculizate.

            Cea de a patra dimensiune abordată este aceea de evitare a incertitudinii, fiind o măsură în care membrii unei culturi se simt ameninţaţi de situaţii ambigue sau necunoscute, generând tensiune şi nevoia de previzibil, cea de reguli scrise şi nescrise.  Punctajele cele mai mari în ceea ce priveşte evitarea incertitudinii apar în tăţile latine din Europa şi în America Latină, precum şi Japonia şi Coreea de Sud.  La polul opus, unde evitarea incertitudinii este mică, găsim Singapore, ţările nordice din Europa plus Olanda, precum şi ţările asiatice (cu excepţia  Japoniei şi Coreei de Sud). În ţările unde evitarea incertitudinii este mică, nivelurile anxietăţii sunt relativ scăzute.  De altfel, se face o legătură cu nivelul ridicat de anxietate dintr-o societate şi războaiele care au marcat respectiva societate. În ceea ce priveşte locul de muncă, în ţările cu o slabă evitare a incertitudinii,  există dese schimbări de serviciu,  munceşti din greu doar când este nevoie,  ambiguitatea este tolerată iar motivaţia este prin împlinire şi stimă de sine. La polul opus, în ţările cu o puternică evitare a incertitudinii, au loc schimbări rare de serviciu, se simte nevoia de reguli, nevoia psihologică de a fi mereu ocupaţi, nevoia de precizie, etc. În ceea ce priveşte abordarea din sistemul educaţional, în ţările cu o puternică evitare a incertitudinii, se aşteaptă ca profesorii să fie experţii care au răspuns la toate, iar în societăţile cu o slabă evitare a incertitudinii se acceptă ca un profesor să spună „nu ştiu”.

            Capitolul III,  Culturile din organizaţii, debutează cu un exemplu elocvent: un profesor american la o şcoală de afaceri din Franţa a folosit ca subiect de examen la cursul său de comportament organizaţional un sudiu de caz, observând că naţionalitatea studenţilor înfluenţa felul în care aceştia tratau acest caz. În general, organizaţiile conţin până la cinci părţi distincte: nucleul operativ (oamenii care fac munca), conducerea strategică (managementul), linia de mijloc (ierarhia dintre cele două), structura tehnocrată (oamenii care oferă idei) şi personalul auxiliar (oamenii care oferă servicii). Însă, există o serie de elemente distinctive, în funcţie de ţară şi de cultură. Spre exemplu, în ţările anglo-saxone, accentul este pus pe negociere; în ţări precum Germania şi Elveţia este importantă standardizarea calificărilor (inclusiv a muncitorilor); Franţei îi este caracteristic accentul pus pe birocraţie; organizaţiilor chineze le sunt specifice supervizarea directă, intervenţia personală a patronului; iar standardizarea rezultatelor, chiar şi atunci când acestea sunt greu de evaluat, sunt specifice mentalităţii dominante în Statele Unite.

            Teoriile moderne referitoare la resursele umane, ne oferă teoria X  şi Y. Specific teoriei X este muncitorul american, care îşi percepe slujba din perspectivă individualistă, încercând să obţină avantaje maxime personale. Prin urmare, în companiile americane, evaluarea şi recompensele se fac în funcţie de performanţele individuale. În opoziţie, teoriei Y îi sunt specifice muncitorii japonezi tind să aibă o orientare colectivistă faţă de muncă, managerii apreciind că oamenii reprezintă adevărata investiţie, companiile garantând acces la programe de instruire şi dezvoltare.

Prin urmare, putem observa că „Naţionalitatea defineşte raţionalitatea organizaţiilor” (p.325). Valabilitatea unei teorii are limitări naţionale, acest lucru fiind mai uşor de acceptat în Europa, decât o imensă ţară fără graniţe cum este SUA.  Succesul economic al Stalelor Unite i-a făcut pe unii oameni din diferitele colţuri ale lumii să creadă că ideile americane de management sunt superioare, prin urmare considerând că acestea trebuie să fie copiate (nu adaptate)! Acest lucru nu înseamnă că ţările nu pot învăţa unele de la altele. A privi dincolo de graniţă este o cale eficientă de a ajunge la idei noi de management, organizare sau politică, însă acest export de idei trebuie făcut cu prudenţă şi discernământ.

În ceea ce priveşte percepţia angajaţilor asupra superiorilor, se remarcă o diferenţă de abordare, de la o societate la alta, de la o cultură la alta. „Concepţia despre conducere reflectă cultura dominantă dintr-o ţară. A cere oamenilor să enumere calităţile unui bun conducător înseamnă să le ceri să-şi descrie propria cultură” (p.319).

Concluzionând, culturile mentale fac parte din softul mental pe care l-am dobândit încă din primii ani de viaţă, iar culturile organizaţionale (corporatiste) sunt dobândite când intrăm într-o organizaţie de muncă, având deja valorile noastre fixate, iar aceste culturi constau mai ales în practicile organizaţiei. Angajând personal de diferite naţionalităţi, multinaţionalele nu pot avea valori comune, însă practicile comune eficiente sunt cele care fac cu putinţă funcţionarea corporaţiilor multinaţionale.

 

            Bibliografie:

 

  • Geert Hofstede, Gert Jan Hofstede, Michael Minkov, Culturi şi organizaţii. Softul mental.

Cooperarea interculturală şi importanţa ei pentru comunicare, 2012, Editura Humanitas, Bucureşti

 

Elena Manea

Advertisements
Standard
Politics

Omenirea secolului al XXI-lea și guvernul mondial Ștefan Mâșu – Andreea Gălățanu

,,Lucrarea reprezinta mai mult decat autorul insusi isi doreste, si anume, un manifest, o pledoarie pentru cunoastere, stiinta, constiinta si constientizare.

Ea este un apel la responsabilitate si un excelent instrument cu valoare enciclopedica pe care liderii politici ar trebui sa-l foloseasca pentru a-si fundamenta deciziile. In egala masura, lucrarea constituie, in sine, o lectie pentru toti decidentii politici care isi constientizeaza rolul si statutul de manageri.‘‘

Aceasta deoarece, in paginile sale, Stefan Masu promoveaza o abordare complexa, profesionista si bine fundamentata a actului de guvernare – Adrian Nastase

Ștefan Mâșu, nascut in 1945, economist, Doctor in stiinte (1975). Doctor Honoris Causa (2006), Inalt demnitar in masoneria romana si internationala, publica mai multe carti in domeniul francmasoneriei si ezoterismului, printre care: Rozacrucienii sunt printre noi (2007), Adevaratii templieri (2008), Francmasoneria dezvaluita (2009), Revelatiile ucenicului mason (2009), De la ucenic la calfa in Francmasonerie (2010), Maestrul mason si arta regala (2010), precum si in domeniul relatiilor economice si financiar-bancare (coautor), Criza, Anticriza si Noua Ordine Mondiala (2009).

,,O carte pe cât de documentată, susţinută de o bibliografie cu autoritate, pe atât de accesibilă, fascinează şi implică cititorul în construcţia unei posibile panorame a secolului XXI, în care vor fi redefinite relaţiile între om şi natură, în care omenirea, mai numeroasă cu 3 miliarde de locuitori, va trebui să descopere cum se trăieşte fără petrol. Un secol cu crize şi războaie şi un peisaj planetar cu actori importanţi, ale căror traiectorii se vor intersecta – state, organizaţii internaţionale şi regionale, organizaţii neguvernamentale, corporaţii internaţionale, structuri organizate ale crimei internaţionale; o lume nouă şi deosebită, pentru gospodărirea căreia autorul face apel la omai bună guvernanţă globală, cu schiţa posibilă a unui guvernmondial şi cu instaurarea obligatorie a unei alte responsabilităţi planetare, cu o geopolitică în care alături de interes şi putere să încolţească morala şi conştiinţa unei noi civilizaţii.”

Albert Einstein, scrisoare deschisa catre Adunarea Generala a ONU, 1947:

“ Pentru a atinge scopul final – care este o singura lume, nu doua lumi ostile – un astfel de Guvern Mondial. Partial nu trebuie niciodata sa actioneze ca o alianta împotriva restului lumii. Singurul pas adevarat catre un guvern mondial, este Guvernul Mondial însusi. “

 Henry Kissinger1974:

Depopularea trebuie sa fie cea mai mare prioritate a politicii externe pentru lumea a treia 

David Rockefeller, august 1973, New York Times:

“ Experimentul social din China lui Mao este unul din cele mai importante si de succes din istorie “

David Rockefeller la Consiliul de Afaceri al Natiunilor Unite, 14 Sept. 1994:

,, Dar aceasta fereastra de ocazii, în care putem construi o ordine mondiala interdependenta, nu va fi deschisa pentru mult timp. Deja sunt forte puternice care lucreaza si ameninta sa distruga toate sperantele si eforturile noastre de a ridica o structura rezistenta de interdependenta globala. “

Guvernul Mondial este o noțiunea de autoritate politică comună unică pentru toată umanitatea. Concepția modernă își are rădăcinile în istoria europeană, în special în filozofia Greciei antice, în formarea politică a Imperiul Roman și în lupta ulterioară dintre autoritățile seculare, reprezentate de Sfântul Imperiu Roman și autoritatea ecleziastică, reprezentată de Papă.O lucrare seminală pe această temă a fost scrisă de Dante Alighieri, intitulată (în limba latină).De Monarchia, care în limba română se traduce literal ca Monarhiei. Opera lui Dante a fost publicată în 1329, dar data când autorul a terminat lucrarea este contestată.

In cartea Omenirea secolului XXI-lea si guvernul mondial se deschide lumea în care trebuie să trăim într-o spiritualitate convergentă, în care binele va învinge răul.

”Cartea reprezintă complexitatea și analiza crizelor în viziunea unui specialist cu viziuni planetare. Orice problemă globală a omenirii este tratată amănunțit” a spus Ștefan Mâșu. Cartea este un apel la responsabilitate și un instrument cu o valoare enciclopedică pe care liderii politici ar trebui să-l folosească pentru a-și fundamenta deciziile.
Fragment: ”Prin știință vom ajunge mai repede la Dumnezeu, ne vom cunoaște pe noi înșine, cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm, vom cunoaște rostul celorlalți și al celorlalte pe pământ.”

  O carte pe cât de documentată, susţinută de o bibliografie cu autoritate, pe atât de accesibilă, fascinează şi implică cititorul în construcţia unei posibile panorame a secolului XXI, în care vor fi redefinite relaţiile între om şi natură, în care omenirea, mai numeroasă cu 3 miliarde de locuitori, va trebui să descopere cum se trăieşte fără petrol. Un secol cu crize şi războaie şi un peisaj planetar cu actori importanţi, ale căror traiectorii se vor intersecta – state, organizaţii internaţionale şi regionale, organizaţii neguvernamentale, corporaţii internaţionale, structuri organizate ale crimei internaţionale; o lume nouă şi deosebită, pentru gospodărirea căreia autorul face apel la omai bună guvernanţă globală, cu schiţa posibilă a unui guvernmondial şi cu instaurarea obligatorie a unei alte responsabilităţi planetare, cu o geopolitică în care alături de interes şi putere să încolţească morala şi conştiinţa unei noi civilizaţii.

Cartea de față pune accestul pe dezvoltarea durabilă, comunicarea, compromis constructiv pentru umanitate.Omenirea trebuie să fie conștintă de puterea naturala a Pământului, de puterea deciziilor pe care omenirea le ia și care pregătesc pe mai departe mediul în care viitoarele generații se vor naște și se vor dezvolta la randul lor.Omul de azi este creatorul omului de maine.Omul de maine va trebui să fie capabil să continue ceea ce începem noi astazi și cum o poate face decât într-o lume cu posibilități.iTrebuie să fim conștienți de întreg procesul de gândire și de acțiune pentru ca să nu ajunge să plantăm flori în deșret.Indiferent de problemele secolului XXI, omenirea trebuie să le înțeleagă, privind din toate perspectivele posibile și să caute adanc în sufșetul ei, cea mai bună soluție pentru a transforma dezavantajul în avantaj.Toate crizele în care a fost adus Pământul sutn datorate câtorva minți întunecate de lacomie dar avantajul este că în momentele de rastriște se nasc și geniile și marile descoperiri.Din acest punct de vedere putem privi și avantajul și dezavantajul situației.Omul trebuie să fie conștient de puterea conștiinței lui și a gandurilor și să le folosească în interesul colectiv, nu propriu.Viitorul se naște acum, în fiecare secundă în care tărim, gandim, acționăm.Populația trebuie să fie la unson cu Natură și să îi redea respectul de care se bucura altadată.Cine suntem noi ca să distrugem Pământul?Avem vreo certitudine că este al nostru, personal?Atât timp cât  nu avem certitudinea acesta,  planeta pe care traim trebuie impartășită nu împărțită între noi, respectată și iubită.Doar împreună oamenii pot salva planeta, în caz contrar tot împreună vor pieri cu toții.

 

  Andreea Gălățanu

Standard
Management

Manualul GOWER de Management de Proiect R. Turner, S. Simister – Ramona Păun

 

            Manualul GOWER, redactat într-o manieră enciclopedică, surprinde în cele 762 de pagini elementele cheie care definesc structura, dar mai ales esența înțelegerii procesului de management de proiect.

            Util atât cursurilor relevante dar și celor interesați de domeniul managementului de proiect, manualul te introduce în sfera definițiilor și a informațiilor referitoare la planificarea unui proiect dar și la obținerea resurselor umane și financiare. Ceea ce a condus la o dependență de utilizare a managementului de proiect și la o schimbare radicală a mediului de muncă, spun autorii manualului, este, în primul rând, complexitatea mediului de afaceri, iar în al doilea rând folosirea echipelor de lucru multi-interdisciplinare la un nivel global. Schimbările, pe care evoluția globală le provoacă, se traduc prin inițierea diverselor proiecte complexe care au pus bazele unui management de proiecte diversificat și în același timp complicat.

            Încă de la începutul primei părți a manualului, sunt prezentate principalele avantaje ale utilizării managamentului de proiect: îmbunătățire și control. Pe de o partea, acestea contribuie la controlul și gestionarea corectă a resurselor, ajută la stabilirea/îmbunătățirea relațiilor dintre prestatatorul de servicii și beneficiarul acestora și, pe de altă parte ajută la creșterea calității serviciilor și produselor, implicit al profitului. Dar, importanța managementului de proiect nu poate fi înțeleasă, spun autorii, dacă nu este explicat pentru început conceptul de „proiect”. Potrivit Manualului GOWER, proiectul este „un demers unic, inedit și temporar, pus în practică pentru realizarea unui nou obiectiv de dezvoltare”. Cu alte cuvinte, proiectul este realmente o metodă prin care o simplă idee devine o acțiune, marcând diversele etape ale procesului.

Însă managementul de proiect este structurat în mai multe părți, principala care îl definește fiind formată din scopuri și obiective bine formulate și clar definite. Astfel, în linii mari, manualul face referire la modul în care proiectele au rolul de a atinge obiective de dezvoltare prin construirea unei strategii specifice. Inițierea strategiei, este urmată de gestionarea programelor. Prin urmare, managementul de proiect este „modalitatea de coordonare a mai multor proiecte din cadrul unui portofoliu prin care se stabilește ordinea de prioritate în care se împart resursele între proiecte”. După ce s-au stabilit prioritățile în care resursele sunt distribuite, urmează partea de gestionare a proiectelor. Mai precis, urmează partea de verificare și reducere a gradului considerabil de risc și incertitudine de la care pornesc proiectele. Ca într-un final, partea de succes și strategie să fie corect formulată și realizată.

            Manualul GOWER creionează caracteristicile proiectelor pe o scară. Astfel, principala treaptă de la care se pornește realizarea acestora este unicitatea. Practic, un proiect ia naștere dintr-o idee nouă și aduce răspuns unei problematici într-un anumit context. Însă, un nou proiect include noi riscuri și incertitudini. În acest sens, scopurile și obiectivele trebuie să fie clar definite și formulate. Acestea necesită un grad ridicat de realism. Cu alte cuvinte, este necesar ca scopurile și obiectivele unui proiect să poată fi realizabile și neapărat să fie în concordanță cu disponibilitatea resurselor distribuite acestuia. Un alt element necesar realizării unui proiect este definit de caracterul colectiv. În acest sens, proiectele sunt rezultatele muncii unei echipe. Efortul unui colectiv de oameni, respectiv resursele umane, contribuie la construirea și finalizarea unui proiect, dar și la atingerea obiectivelor propuse. Un proiect nu poate fi realizat doar în baza unor resurse umane, ceea ce contribuie la crearea unei dependențe de resursele financiare. Resursele financiare provin din partea finanțatorilor sau a beneficiarilor. Practic, autorii manualului spun că, există mai multe persoane interesate de realizarea proiectului, însă finanțatorul principal al proiectului furnizează resursele financiare către managerii proiectului. Acești finanțatori pot fi chiar beneficiarii, însă nu este obligatoriu. Dacă managerul de proiect a stabilit: ideea proiectului, riscurile și incertitudinile, scopurile și obiectivele, echipa de lucru și deține resursele financiare, următorul pas este să delimiteze timpul și spațiul în care proiectul va derula. Riscurile temporale și spațiale contribuie la crearea unor situații mai puțin confortabile pentru echipa de proiect și beneficiarul acestuia, dacă deadline-urile nu sunt respectate întocmai.

            Un alt punct esențial al manualului este atins de prezentarea clasificării proiectelor. În funcție de scopurile și obiectivele acestora, ele pot fi: proiecte de antreprenoriat, de marketing, de cercetare (sociale, culturale, economice, artistice, etc.), proiecte mici, medii și mari, în funcție de termenele acestora, cerințele tehnologice și colaborarea cu resursele umane (full-time, part-time).

            Consider că partea interesantă a manualului, este reprezentată de descrierea categoriilor de persoane menite să participe la construirea unui proiect. Cu alte cuvinte, cei care iau parte la derularea unui proiect sunt în primul rând designerul de proiect, managerul de proiect, echipa de proiect, beneficiarii proiectului, sponsorii și finanțatorii, promotorii, entitățile interne sau externe care dețin anumite interese cu privire la proiect. Designerul proiectului, fie că este o persoană fizică sau juridică, potrivit autorilor, este ”creierul proiectului”, cel care îl concepe, inițiatorul acestuia. Managerul de proiect, este acea persoană care se asigură de calitatea derulării proiectului, de termenul acestuia și nu în ultimul rând el poate fi în același timp chiar designerul proiectului. El trebuie să planifice proiectul, să-l organizeze, coordonez și controleze într-o manieră profesionistă, astfel încât restul echipei să fie ușor integrată, iar gradul de comunicare dintre aceștia să nu se diminueze până la finalul proiectului. Membrii echipei de proiect, sunt motoarele proiectului. Ei sunt selectați în funcție de experiența profesională și conform sarcinilor cerute de proiect. Trebuie să îndeplinească caracteristicile unei munci în echipă, să fie inovativi și buni în arta comunicării, arta responsabilității dominând întregul profil al membrilor echipei. Beneficiarii proiectului sunt cei care vor profita de rezultatele proiectului, cei care se vor bucura într-un mod direct sau indirect. Beneficiarii pot fi persoane fizice sau juridice, organizații guvernamentale sau neguvernamentale. Pentru ca un proiect să poată fi realizat, resursele financiare sunt indispensabile. Acestea pot fi oferite de către sponsorii sau finanțatorii unui proiect. Fie că este vorba despre instituții naționale, internaționale sau persoane fizice, acestea se asigură de o bună derulare a proiectului prin oferirea unei sume de bani care dă viață și menține proiectul până la bun sfârșit. Promotorii unui proiect vând imaginea pozitivă a acestuia. Se ocupă de menținerea impactului pozitiv mai ales la un nivel social și se asigură că atât beneficiarii direcți cât și cei indirecți vor fi mulțumiți de întregul proiect. Atunci când un proiect este pe cale să fie început și mai apoi finalizat, un anumit număr de oameni își manifestă interesul într-un mod cât se poate de vizibil sau mai puțin vizibil față de acesta. Astfel, este vorba despre persoane care urmăresc să câștige în urma realizării proiectului sau să piardă în cazul nerealizării acestuia. Poate fi alcătuită din angajații care realizează proiectul sau organisme de inters social și/sau guvernamental.

            Importanța managementului de proiect este dată de necesitatea realizării anumitor tipuri de proiecte. Și, tot mai des, necesitatea realizării de proiecte este vizibilă. Atât organizațiile nonguvernamentale dar și corpul guvernamental au început derularea unor proiecte cu un impact micro/macro social.

Manualul GOWER este mai mult decât o carte care însumează o serie de teorii. Este un ”ghid” al managementului de proiect care te poartă în tainele succesului și eșecului. Prin prezentarea detaliată a etapelor de consolidare a unui proiect, autorii ne arată că managementul de proiect nu este o activitate, ci este o artă. O artă pe care doar persoanele creative și responsabile o pot expune într-o lumină bună.

 

Ramona Păun

Standard
psychology and anthropology

Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate Konrad Lorenz – Alexandru Belicciu

Konrad Lorenz s-a născut pe 7 noiembrie 1903, la Viena, Austria. Dragostea lui pentru animale începe în afara şcolii, la casa părinţilor de la ţară, iar interesele sale au devenit şi mai întemeiate pe la vârsta de 10 ani, atunci când citeşte teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin.Devine cunoscut prin teoriile sale asupra comportamentului animal (experimente efectuate pe gâsca greylag), lucru pentru care, împreună cu colegii săi, Tinbergen şi Frisch, în anul 1973 li se oferă Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină pentru „descoperiri în ceea ce priveşte crearea şi stabilirea de modele de comportamente individuale şi de grup la animale”. Cartea autorului pe care îmi propun s-o recenzez în cele ce urmează se numeşte „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”. Titlul cărţii este metaforic, dar conţinutul acesteia este unul ştiinţific, simplificat de autor în ideea de a fi înţeles de public. Dacă ar fi după mine să propun un alt titlu, cred că aş numi-o „Cele opt probleme globale ale omenirii”, or, subiectul acestei lucrări îl constituie anume problemele omenirii care cer o soluţionare de neamânat. Unele din ele poartă un caracter local, altele, din contra, cuprind regiuni mari sau omenirea în ansamblu. Scrisă în anul 1973, atunci când au loc răsturnări de percepţii şi priorităţi, „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate” de Konrad Lorenz analizează omul modern şi problemele sale, cauzate de activitatea noastră iraţională bazată pe o singură dorinţă – acumularea a cât mai multe avuţii prin orice mijloace (acestea din urmă fiind nefaste tot pentru noi), ignorând consecinţele ce le au de suferit generaţiile următoare. Cu alte cuvinte, cum zice şi autorul – „pustiirea spaţiului vital” şi, respectiv –dezumanizarea. Toate aceste probleme sunt raportate la viziunea etologică şi la doctrina pseudodemocratică, „ce afirmă că nu organizarea sistemului nervos şi a organelor de simţ ale omului determină, prin evoluţia lor filogenetică, modul său de comportare socială şi morală, ci doar „condiţionarea” căreia omul îi este supus, în decursul ontogenezei sale, prin influenţa exercitată de către mediul cultural ambiant” (p.132). Momentul scrierii cărţii nu mi se pare deloc întâmplător, fiindcă începând cu anii ’70 ştiinţa occidentală progresistă şi responsabilă constată că explozia demografică şi epuizarea resurselor naturale condamnau de facto omenirea la extincţie. Vinovată era creşterea economică necontrolată şi, evident, sistemul capitalist. Şi pentru că numai o trezire violentă la realitate mai putea salva lucrurile, oamenii de ştiinţă au început să se preocupe de aceste probleme. Konrad Lorenz este unul din ei, care prin „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate” cred că a conştientizat catastrofa ce se apropia „cu o viteză exponenţială”, fiindcă nu e o chestiune de secole, ci de ani. Iar ca urmare a globalizării, lumea de astăzi a devenit vădit mai periculoasă, omenirea ajungând la situaţia când poate să se autodistrugă nu atât pe cale militară, cât pe cale „paşnică”. Astfel, o idee importantă a cărţii lui Konrad Lorenz este perspectiva înfiorătoare a dispariţiei chinuitoare şi treptate a întregii omeniri. Am menţionat şi mai sus despre stilul cărţii, autorul reuşind să îmbine armonios termenii ştiinţifici cu stilul publicistic, astfel încât noi cititorii să lecturăm cartea cu interes. Iar dacă să fac un „lobby” pentru această carte, aş mai zice că prin diversitatea temelor abordate, „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate” devine o carte atrăgătoare. De ce? Fiindcă ne poate face mai atenţi la problemele cotidiene, la problemele cu care se confruntă omenirea, pe care nu le sesizăm, fiind cuprinşi de interesele ce guvernează interacţiunile noastre din viaţa de zi cu zi, dar care influenţează şi determină aceste interacţiuni. Aşadar, aceste opt fenomene distructive care au loc în societatea modernă după Konrad Lorenz, sunt:

 

1)Suprapopularea 2)Pustiirea spaţiului vital, 3) Întrecerea cu sine însuşi, 4) Moartea termică a simţurilor, 5) Decăderea genetică, 6) Sfărâmarea tradiţiei, 7) Receptivitatea la îndoctrinare 8) Armele nucleare.

Aceste procese sunt diferite, „dar care se află intr-o relaţie de interdependenţă cauzală, ameninţând să ducă la dispariţia nu numai a culturii noastre contemporane, ci şi a omenirii ca specie” (p.130). Atunci când mi se recomandă o carte, de obicei pun două întrebări:1) De ce ar trebui să o citesc? şi2) Ce aduce nou această lucrare în comparaţie cu alte lucrări pe aceeaşi temă? Ei bine, de ce ar trebui să o citim? Chiar dacă este cercetător şi om de ştiinţă, autorul a optat pentru un stil, în care face oricui accesibilă o parte a lumii ştiinţifice (poate şi din dorinţa acestuia de a fi înţeles de cât mai multă lume). Explicaţiile care ni se ofer, nu sunt teoretice, autorul venind cu exemple pentru a ne convinge. Demersul cărţii este unul clar: să ne dăm seama în ce lume trăim şi care sunt principalele probleme ale omenirii, când şi cum să acţionăm sau ce poziţie să avem în raport cu cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate. Pe de altă parte, discut o carte bine structurată. Fiecare capitol prezintă câte un păcat în parte, oferind cărţii o concentrare şi o sistematizare a informaţiei pe care o aflăm în momentul lecturării. Iar descrierea calmă pe care o întâlnim te face să reflectezi cu adevărat şi afectiv, nu doar să parcurgi simplu pagină cu pagină, ci să priveşti cu alţi ochi (mai buni, mai lucizi) universul uman. În ceea ce priveşte noutatea cărţii, aş putea spune că, citită din punctul de vedere al omului de azi, cartea lui Lorenz nu ar aduce nimic nou. Este o carte a timpului ei şi trebuie citită ca atare. Dar atunci când a apărut, ea chiar era o noutate, cu idei revoluţionare. Acum aflăm multe despre problemele omenirii la TV sau în alte mijloace de informare în masă, dar cartea lui Lorenz are meritul de a fi prima care a tras semnale asupra distrugerii naturii umane. Nu este o punctare a unor probleme globale, nu este un pliant de avertizare, nu este un raport al omenirii, este o lucrare a întregii lumi, care pune în prim-plan individul ca specie socială, problemele civilizaţiei prin prisma impulsurilor umane (ura, dragostea, furia, prietenia, loialitatea, devotamentul, încrederea, etc.). Problemele cu care se confruntă omenirea astăzi au început să fie abordate în mai multe lucrări, în special lucrări de istorie, geografie, însă nu ca temă centrală, ci ca subtemă a problematicii mai largi legate de evoluţia civilizaţiei. Consider că lucrarea „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate” ia în considerare şi aspectul psihosocial, ceea ce aduce un plus de cunoaştere. Cunoaşterea unor aspecte legate de structura şi proprietăţile funcţionale ale sistemelor vii, îndeosebi a comportamentul animal şi cel uman. Or, Konrad Lorenz este considerat unul din fondatorii ştiinţei etologice şi înţelege acest comportament în funcţie de un sistem evolutiv al speciei care s-a dezvoltat pe parcursul istoriei şi a timpului geologic: „Etologia tratează, aşadar, atât comportamentul animal cât şi cel uman ca funcţie a unui sistem ce îşi datorează existenţa şi forma specifică unei deveniri istorice care s-a desfăşurat în filogenie, în dezvoltarea individului şi, la om, în istoria culturii” (p.9). Totodată, autorul insistă şi asupra perturbărilor care au loc în comportamentul uman, numindu-le patologice şi care „reprezintă cea mai grea şi ambiţioasă sarcină pe care şi-o asumă ştiinţa naturii”. Asta, pe lângă sistemul specific omului. El este de părere că omenirea şi-a pierdut instinctul de conservare datorită dezvoltării tehnologice, care pare să ne ameninţe pe noi ca fiinţe biologice. Acest proces este numit de Lorenz –dezumanizare, adică conflictul dintre natura biologică a omului şi mediul social, cu toate practicile impuse. Pornind de la această ipoteză, autorul îşi va construi următoarele capitole şi va vorbi despre suprapopularea pământului şi devastarea habitatului natural, accelerarea excesivă a tuturor proceselor sociale, nevoia pentru satisfacerea imediată a tuturor nevoilor, degradarea genetică, ruptura de tradiţie, receptivitatea la îndoctrinare şi armele nucleare.

Suprapopularea pământului sau problema demografică este prima pusă în discuţie de Lorenz. El susţine că prin „înmulţirea fără măsură a omului” indivizii îşi pierd „cele mai înalte şi nobile însuşiri şi capacităţi ale omului” (p.20): sentimentele, emoţiile, contactul direct între fiinţele umane, deoarece suntem expuşi spre a stabili diverse contacte sociale, uneori în exces: „Cu siguranţă că aglomerarea unor mase umane în marile oraşe moderne este în mare măsură vinovată de incapacitatea noastră de a mai percepe chipul aproapelui nostru în fantasmagoria chipurilor mereu schimbătoare ce se tot suprapun şi estompează” (p.21). Acest lucru ne împinge spre o izolare, declanşând manifestări agresive, ca urmare a aglomerării multor indivizi într-un spaţiu restrâns. Devenim atât de mulţi, încât nu ne mai suportăm, urâm vecinii, înjurăm pe străzi ori apropierea fizică în metrou sau la trecerea de pietoni ne face să ne îndepărtăm cât mai mult unii de ceilalţi. Ca urmare a agresivităţii manifestate, noi renunţăm a ne mai implica sentimental în relaţii fiind mai degrabă indiferenţi. Consecinţele nu încetează să apară, participăm sau suntem martori oculari la diferite acte de huliganism în stradă sau în transportul public şi nu intervenim sau nimeni nu se bagă să apere victima. Şi oare toate acestea nu ne duce la fenomenul dezumanizării? Eu zic că dă, prin „epuizarea şi eşuarea relaţiilor interumane […] şi lipsa generală de amabilitate” (p.22). Pe de altă parte, consider că această problemă constituie cauza principală a celorlalte crize umane. Pustiirea spaţiului vital natural. Omenirea civilizată, trebuie să-şi asume şi acest păcat: noi distrugem nu numai mediul exterior în care trăim, ci şi frumuseţea naturii, rezervaţii naturale, păduri, specii rare şi pe cale de dispariţie. Omul modern, prin lipsa de clarviziune şi a folosirii imprudente a mediului natural înconjurător contribuie la diminuarea resurselor de viaţă, necesare omului. Acuitatea şi gravitatea acestei probleme, Konrad Lorenz ne-o demonstrează prin exemplul exploatărilor ilegale din America, despăduririle „ce au dus la dispariţia a nenumărate specii de animale folositoare” (p.29), dar care, din păcate, importanţa problemei nu este nici astăzi recunoscută şi înţeleasă pe deplin de opinia publică. În continuare, exemplele pe care ni le oferă Konrad Lorenz în acest capitol nu par deloc a fi străine de societatea contemporană de astăzi şi individ în parte: defrişările sau pescuitul excesiv, introducerea unui nou animal într-un habitat în care el nu există etc. Stilul persuasiv al autorului se simte aici în construcţia logică a frazei sale: „Celula unei tumori maligne se deosebeşte de o celulă a unui organism sănătos în primul rând prin faptul că ea a pierdut acea informaţie genetică de care are nevoie pentru a-şi îndeplini rolul de verigă utilă în cadrul comunităţii de interese a organismului”(p.32). Factorul antropologic, vrea să menţioneze autorul, a exploatat orice sentiment pios al omului în faţa frumuseţii şi măreţiei unei creaţii ce-i este superioară. Pe de altă parte, tot omul, îşi exprimă necontenit dorinţa sa de individualizare, încurajând izolarea de aproapele său. Lorenz oferă exemplul blocurilor, care au între ele balcoane şi pereţi despărţitori, astfel încât vecinii să nu se poată vedea între ei. „Oamenii nu pot şi nu vor să intre in contact social „peste gard” cu vecinii, temindu-se să nu-şi vadă reflectată propria imagine disperată” (p.33). Acest lucru duce în viziunea mea şi la îndepărtarea de orice simţ estetic şi etic. Or, pentru un mediu sănătos din punct de vedere spiritual, e nevoie şi de frumuseţea naturii şi de mediul cultural ambiant creat de om. Scriitorul se dovedeşte a fi foarte critic în privinţa multora dintre constantele lumii de azi, cum ar fi dispariţia normelor morale elementare sau pudoarea şi respectul pentru intimitatea proprie şi a celor din jur, lăcomia sau frica de a pierde avuţiile. Acesta ar fi cel de-al treilea păcat – Întrecerea cu sine însuşi. Konrad Lorenz defineşte foarte clar acest păcat, utilizând expresii precum „forfota întrecerii interumane”, „concurenţă fără milă”, „utilitarism”, „efect distructiv”, „timpul înseamnă bani”, „lăcomia orbitoare de bani”, „grabă extenuată”, „poziţie ierarhică superioară” etc., care au devenit grijele noastre, lipsindu-ne însă echilibrul. Dar când ţelul nostru în viaţă este goana după bani şi averea, noi tulburăm acest echilibru, şi „urâm lumea în care trăim”. Mi se pare o idee foarte interesantă şi actuală chiar şi pentru lumea în care trăiesc eu: este adevărat! Dorinţa necontrolată pentru bunuri materiale se mişcă între fixaţia pentru bani, mâncare, maşini simandicoase, trofee sexuale şi diplome onorifice sau celebritate mediatică. În această plajă largă, lăcomia omului poate cunoaşte cele mai spectaculoase transformări. Porniri stihiale, gânduri necontrolate, pofte insaţiabile – toate conlucrează cu biata noastră fantezie pentru a redefini noţiunea legitimă de „coş zilnic” sau „nevoie primară”. Aceasta nu este altceva decât autodistrugere sau dezumanizare, care după Lorenz este cauzată nu atât de lăcomie, cât de frică.

Poate fiecare individ în parte are acest sentiment de frică, frica insuportabilă de a fi lăsaţi în urmă, de a nu greşi, de a sărăci, de a nu face faţă, adică suntem nişte şobolani care se întrec pentru nimicuri. „Frica sub toate formele ei e cu siguranţă cel mai important factor de subminare a sănătăţii oamenilor moderni, producându-le hipertensiune arterială, rinichi cirotici, infarct la tinereţe şi alte asemenea bucurii”, spune Konrad Lorenz (p.39). Această goană spre a avea cât mai mult şi cât mai rapid cred că ne face să devenim incapabili de a mai percepe adevăratele valori şi, realmente, ne lipsim de îndeletnicirea de a reflecta şi suferim, aşadar, „din cauza solicitărilor nervoase şi sufleteşti la care ne obligă întrecerea cu cei asemenea nouă”, adică întrecerea cu sine însuşi. Moartea termică a simţurilor. Acesta este alt păcat al omenirii civilizate, care se manifestă prin dispariţia tuturor sentimentelor şi afecţiunilor, în urma procesului de moleşire biologică. Konrad Lorenz se referă aici la dezvoltarea tehnologiei şi farmacologiei. Toate aceste progrese duce la alterarea simţurilor umane, a sensibilităţii estetice şi etice, la lipsirea omului modern de discernământ între bine şi rău, între frumos şi urât etc. („Această „moarte termică emoţională” pare să ameninţe într-un mod cu totul special acele bucurii şi suferinţe ce decurg în mod necesar din relaţiile noastresoci ale, din legăturile noastre cu soţii şi copiii, cu părinţii, rudele şi prietenii”, p.54). Acest proces neplăcut se răsfrânge şi asupra mediului înconjurător. În acest context, conchide autorul, „moartea termică emoţională”, blazarea, plictisul îl conduc pe om, inevitabil, la căutarea unor situaţii de stimulare noi şi din ce în ce mai puternice. Un fenomen tipic esteneofil ia, care afectează relaţia noastră cu obiectele din mediul ambiant, dar şi relaţia cu semenii, fiindcă „îşi pierd, după un timp de posesie, forţa de atracţie, în mod perfect analog cu iubita, prietenul sau chiar patria” (p.56). Autorul continuă cu decăderea genetică; prin degradarea normelor devenim din ce în ce mai puţini umani, nu mai dăm dovadă de, cum numesc psihosociologii – comportament prosocial, altruist, nu mai ştim să ne ajutăm între noi. Autorul face comparaţie între progresul tehnologic şi progresul unei tumori maligne, crezându-le similare. Omul îşi reneagă însuşirile care îi dau calitatea de fiinţă liberă, matură şi responsabilă, regresând într-o fiinţă veşnic imatură, „programată” să se ghideze după propriile dorinţe şi instincte egoiste, dezrădăcinată de tradiţie, de trecut, înstrăinată de acel tip de cunoaştere filtrată prin selecţie a unei culturi vechi, dar vii şi durabile fiindcă e singura menită să ofere reperele calitative – nu există astfel de repere fără o bază ontologică. În consecinţă, pierderea acestei informaţii conduce la fenomenul decăderii genetice despre care vorbeşte Konrad Lorenz în acest capitol. Următorul păcat este sfărâmarea tradiţiei. Konrad Lorenz explică cum normele se schimbă de la o generaţie la alta, încât nu mai au un substrat al tradiţiei şi devin din ce în ce mai mult produsul mass media. Ca urmare, are loc şi sfărâmarea structurilor ierarhice. Într-un grup în care lipseşte structura ierarhică, situaţia unui copil este extrem de nefirească. Lipsa modelului patern, faptul că „omul batrân” nu mai impune respect, toate acestea produc modificări periculoase în structura familiei. „Atitudinea unei mari părţi a tinerilor din ziua de azi faţă de părinţi e caracterizată de o considerabilă aroganţă dispreţuitoare, în care nu există niciun dram de blândeţe. Revoluţia tineretului de azi e susţinută deură, şi anume de o ură strâns înrudită cu cel mai periculos şi mai persistent dintre toate sentimentele de ură: cu ura naţională” (p.86). Şi nu trebuie să ne mire faptul că apar fenomene precum etnocentrismul, rasismul şi xenofobia, fiindcă urâm alte culturi şi astfel, ne pierdem propriile tradiţii.

Receptivitatea la îndoctrinare. Konrad Lorenz explică cum suntem noi manipulaţi în masă fără să ne dăm seama, tocmai pentru că nu mai avem valori puternice pe care să le susţinem. Dintre toate tipurile de îndoctrinare, printre care se numără moda („cea mai eficientă metodă de a manipula mari mase de oameni prin uniformizarea năzuinţelor lor”, p.116), automobilele şi politica, autorul pune accent pe îndoctrinarea ştiinţifică, domeniu care se confruntă cu o puternică dezumanizare. Mi se pare foarte interesant acest capitol şi cum autorul interpretează fenomenul îndoctrinării, de aceea am să mă opresc mai mult la acest păcat, exprimându-mi şi punctul meu de vedere vis-a-vis de îndoctrinare. Am înţeles că nu omul este acel care a inventat minciuna, ba mai mult, chiar există multe specii de animale care disimulează pentru a obţine diferite lucruri (apărare, sex, hrană). Dar omul e singura specie care caută adevărul, singura specie care vrea să se cunoască pe sine, să îşi cunoască natura. Dar privilegiul căutării adevărului, despre lume şi despre sine, îl au din păcate puţini oameni. În primul rând pentru că e dificil, în al doilea rând că e dureros. Uneori aş crede că oamenii vor să fie îndoctrinaţi, le place, preferă să li se întâmple acest lucru, decât să caute şi să accepte adevărul. Revenind la cartea „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate” şi la păcatul discutat –recepti vi tatea la îndoctrinare – Lorenz afirmă că nu este just să se afirme că toţi oamenii au în mod potenţial aceeaşi valoare (pentru a nu se ajunge la idealul egalitarist: „când încerci să împarţi oamenii în persoane normale şi persoane cu deficienţe eşti suspectat că pledezi pentru camera de gazare”, p.112). Pseudodemocraţii au făcut din această concepţie falsă un principiu al libertăţii şi democraţiei, însă, nu au reuşit prin aceasta decât să infecteze cu un „virus cancerigen esenţa sănătoasă a democraţiei şi libertăţii” (ibidem). Doctrina behavioristă ignoră acea parte umană esenţială constituită din însuşirile înnăscute, moştenite, ce-şi trag obârşia dintr-o dezvoltare filogenetică, proclamând ideea că omul este exclusiv o „construcţie” socială (în vederea nivelării diferenţelor, doctrinele pseudodemocratice au avut un rol hotărâtor în demersul desfiinţării tradiţiei, a moştenirii culturale şi spirituale). Adepţii acestei teorii „afirmă cu convingere că omul s-a născut ca o pagină nescrisă şi că tot ceea ce gândeşte, simte, ştie şi crede ar fi rezultatul condiţionării sale”; conform acestei doctrine mecaniciste (care analizează comportamentul uman pe baza reflexului şi a reacţiei condiţionate), „toţi oamenii ar putea ajunge egali între ei dacă ar evolua în condiţii exterioare identice, ajungând cu toţii oameni ideali dacă aceste condiţii ar fi ideale. Pentru aceasta însă, oamenii nu ar putea, sau mai bine zis nu ar trebui să aibă niciun fel de însuşiri moştenite…” (p.112). Pentru manipulatorii civilizaţiei consumeriste, condiţionarea este folosită în sensul stimulării instinctelor egoiste, hedoniste, a pornirilor inferioare şi a conformismului, fenomene dezumanizante activate prin intermediul „mijloacelor de informare în masă”. Pentru a păstra analogia prezentată la început, atunci când aceste părţi inferioare sunt amplificate în mod excesiv, întreaga structură vie este supusă disoluţiei, întrucât sistemele de reglare, care ar fi asigurat o dezvoltare echilibrată şi sănătoasă, sunt perturbate. Este împiedicată funcţionarea firească a acestei structuri atât de complexe şi vii, care este fiinţa umană în integralitatea sa, precum şi a celorlalte structuri, de pildă familia; inevitabil, sunt afectate şi legăturile fireşti între oameni. Cunoscând natura umană şi marea ei capacitate de îndoctrinare, cred că responsabilitatea educaţiei e foarte mare. Oamenii se urăsc pentru aspecte culturale, limbă sau relegie, însuşiri care nu spun nimic despre ei ca şi oameni, în care nu se manifestă deciziile lor, pentru că au fost educaţi să urască alţi oameni pe aceste principii. Să fim serioşi, cine ar alege să fie chinez, dacă ar avea această posibilitate, mai ales având în vedere că învăţarea semnelor chinezeşti nu e prea plăcută? Şi totuşi, unul din 5 oameni e chinez… alţii vorbesc tot felul de limbi ciudate, unele impuse strămoşilor lor cu sabia de către cuceritori, alţii sunt musulmani, evrei, creştini, hinduşi etc. Foarte puţini îşi aleg ideologia, religia, limba şi cultura e mai greu. Dar efectele îndoctrinării le vedem în fiecare zi: oamenii sunt adesea superficiali, ceea ce e mai greu e că uneori judecăţile noastre de valoare sunt superficiale. Unele sunt rezultatul îndoctrinării sau sunt întărite prin îndoctrinare. Celor care le e greu să gândească le consumănem estecate. Ultimul, dar nu cel din urmă păcat, este folosirea armelor nucleare. Datorită mijloacelor moderne de transportare, armele nucleare pot atinge orice punct de pe suprafaţa Pământului în numai câteva minute. Iată de ce este lesne de înţeles că un război nuclear ar conduce la pierderea civilizaţiei şi vieţii pe Pământ. Lorenz constată, pe drept cuvânt, că, dintre toate cele opt păcate capitale, acesta este cel mai uşor de evitat. Apocalipsa omenirii se va produce, cel mai probabil, nu în urma exploziei unei bombe atomice, ci atunci când fenomenele pe care Lorenz le-a sesizat cu atâta claritate, dar care pentru omul tehnologizat trec neobservate, se vor fi agravat iremediabil. Adevărata primejdie se ascunde sub aparenţa unor aspecte pe care am ajuns să le considerăm cele mai „normale”. În final, Konrad Lorenz este pesimist în ceea ce priveşte viitorul omenirii.Fiindcă ignoranţa care ne cuprinde pe majoritatea este cel mai sigur promotor al autodistrugerii omenirii. Astăzi viaţa vedetelor este mai importantă decât propria noastră viaţă sau problemele omenirii. 

 

Alexandru Belicciu

Standard
Religion

Marii Inițiați Edouard Schure – Andreea Gălățanu

În aceasta carte, Edouard descrie traseul urmat de către o parte din filosofii antici în căutare de cunoștințe ezoterice profunde, adesea numit ” initierea “, așa cum descrie procesul de a deveni un maestru mistic sau vindecator spiritual.

Schuré a scris un număr considerabil de cărți și piese de teatru. Piesele sale s-au bucurat de faima în Europa, iar unele dintre ele au fost puse în scenă de către Steiner. De asemenea, el a influențat compozitorul rus Serghei Prokofiev .

,,Fiecare sferă a fiinţei tinde către o sferă mai înaltă şi are deja revelaţii şi presentimente în legătură cu aceasta. Idealul, sub toate formele sale, este anticiparea, viziunea profetică asupra acestei existenţe superioare a sa, la care aspiră tot timpul fiecare dintre noi. Existenţa superioară în demnitate este mai interiorizată prin natura sa, adică de o spiritualitate mai profundă. Aşa cum vulcanii scot la iveală secretele din interiorul globului, entuziasmul, extazul sunt explozii pasagere ale lumii interioare spiritului, iar viaţa omului nu este decât pregătirea şi începerea acestei vieţi spirituale. Gradele de iniţiere sunt nenumărate. [“] Viaţa divină este o serie de morţi succesive în care spiritul îşi reneagă imperfecţiunile şi simbolurile şi cedează atracţiei crescânde a centrului de gravitaţie inefabilă, a soarelui inteligenţei şi iubirii” (Frédéric Amiel)

,,În introducerea sa cu privire la doctrina ezoterică, Schuré deplânge apatia omului modern, ale cărui soluţii nu mai sunt valabile, el renunţând la căutarea de sine şi la credinţa în puterea animei, care, potrivit ezoterismului, este singura realitate. Militând pentru o reconciliere a ştiinţei cu religia, autorul îşi exprimă credinţa nestrămutată în regenerare şi transformare socială. Andre Bellesort i-a spus autorului cărții: Nu ai castigat doar propriul public, ci publicul.

Cei opt mari inițiați ai lui Edouard Schuré: Rama, Krişna, Hermes, Moise, Orfeu, Pitagora, Platon şi Iisus. Chiar dacă sunt în număr de opt și au trait în perioade diferite, susțin același adevăr: puterea neistovită a sufletului uman și capacitatea lui de a accede la realităţi sublime, drum închis necredincioșilor și profanilor.

În vremuri de restrişte,aceștia sunt cei care inspiră spre adevăr popoarele.Adevărul era în ei ca o sursă de lumină. Pe de o parte, Rama, cu un cult al strămoşilor bine înrădăcinat, cu credinţa în puterea cuvântului uman, în rugăciune şi în reîncarnare, profet al lui Agni, eternul masculin sau spiritual creator, pur şi al lui Sâma, eternul feminin, sufletul lumii sau substanţa subtilă. Apoi Krishna, ivit într-o lume de magie, ocrotit, de origine divină, însetat de focul celest pe care nici o pasiune pământească n-o poate domoli; doritor de rătăcire, de căutare, el propovăduieşte sublimarea, dominarea pasiunilor care nu sunt decât prevestitoare ale chinurilor viitoare. “Nu este suficient să faceţi bine, trebuie să fiţi buni. Pentru ca motivul să rezide în acţiune, ci nu în fructul său”.

Egipteanul Hermes Trismegitul (= de trei ori mare: rege, legiuitor şi preot) îşi controlează viaţa prin iniţiere; predică o aneantizare a tuturor atributelor trupului: pasiunile se domolesc, revolta, regretul şi dorinţa dispar ca un fum. Puritatea, iubirea şi abnegaţia sunt calităţile iniţiatului, ale celui care va accede la un adevăr suprem, extazul fiind facultatea prin care misterul se va revela. Şi pentru el, “sufletul este fiica cerului şi călătoria sa este o încercare”.

Semitul Moise instaurează monoteismul, Israelul devenind leagănul creştinismului, religie impusă prin cultul fricii, lupte sângeroase dându-se pentru instaurarea noii orânduiri. Experienţa morţii este necesară reînvierii şi etapa ultimă în cadrul iniţierii. Orfismul propagă ideea că adevărul va fi revelat discipolului după multă trudă, în urma căreia acesta îşi va fi deschis ochii din interior pentru a-l vedea pe marele Zeus. Experienţa morţii este şi aici confirmarea reuşitei misiunii.

Pitagora este înţeleptul care ocupă cea mai mare parte a descrierii lui Schuré. Trecând prin iniţierea egipteană, caldeeană şi greacă, adept al focului şi luminii, Pitagora se diferenţiază prin relevarea sugestionării, prin citirea gândurilor la distanţă, fapt ce dovedeşte existenţa independentă a sufletului. Înfiinţează un institut, un colegiu în slujba educaţiei, aspiranţii treceau printr-o perioadă de probe şi teste, o atenţie specială revenind studierii gesturilor, râsetelor şi cuvintelor tinerilor novici. Facultatea pitagoreică primordială era intuiţia, ascetismul nu era căutat, căsătoria fiind considerată un lucru sfânt. Statutul femeii este şi el dezbătut: femeia are nevoie de o iniţiere specială, lucru înţeles încă de pe vremea anticilor, când femeile erau preotese. Femeia este, în viziunea filozofului, mai apropiată de divinitate decât bărbatul, pentru că se uită pe sine şi se abandonează iubirii.

Platon este cel care a dat “o formă mai fantezistă şi mai populară” adevărurilor revelate de Pitagora. Discipol al maieuticii socratice, îşi manifestă credinţa în justiţie şi adevăr. Trecând prin iniţierea egipteană a lui Isis, înfiinţează Academia la Atena şi este considerat părintele idealismului (“salvarea a milioane de suflete care nu pot ajunge în viaţa prezentă la iniţierea directă, dar aspiră în mod dureros la deţinerea adevărului”).

Expunerea atinge punctul cel mai de sus prin prezentarea vieţii lui Iisus. Apropierea durerii îi inspiră acestuia, încă din adolescenţă, dorinţa vie de a şti, de a vindeca şi de a salva. Prin iniţierea eseniană şi noviciat, întâlnirea cu Ioan Botezătorul, propovăduirea celor patru virtuţi: umilinţa, mila, bunătatea şi setea de dreptate, Iisus ne face martori celui mai mare dintre misterele sale: propriul sacrificiu.” (Ioana Ristea)

Armonia și pacea recomandată de carte pare să nu își facă prezența în societatea actuală.Traim vremuri ce pendulează de la extremă la alta, echilibrul fiind doar un ideal pierdut și nemaiaflat.Căutarea sinelui nu mai este un scop primordial, omul fiind satisfăcut de lucurile palpabile.De aici și credința este înlocuită de știință, cele doua fiind despărțite de un zid gros de scepticism.

Cei 8 maeștri ai retrezirii sufletului și spiritului: Krisna, Budha, Zoroastru, Hermes, Moise, Pitagora, Iisus au modelat prin puterea lor, au trezit de o maniera formidabila minți, au organizat societati, civilizând popoare.Ce înseamnă a civiliza? Inseamnă oare să înflorești din punct de vedere fizic și palpabil sau să atingi un nivel de gândire și conștiință cât mai aproape de cel al învâțătorului tău, uneori depașindu-l?! Este societatea de astazi una evoluata, civilizată, orientată spre progres continuu în masă?

Marii inițiați au trait doar pentru o idee, mereu gata să moară, știind ca sacrificiul pentru Adevar este un gest suprem, au creat stiinte si religii. Prin ei au luat naștere literatura și  arta din seva carora ne hranim inca si ne ajuta sa ne consumăm existenta.Cuvintele care definesc ceea ce a vrut autorul să transimtă sunt: iubire, întelegere, pace și întelepciune.Cuvintele care definesc societatea actuală sunt: ură, egoism, razboi și îndobitocire.Cum putem oare face ca sensul cuvintelor de azi să la sensul cuvintelor de ieri?

Intreabrea fiind: Cine va fi următorul Mesia, salvatorul poporului de astazi?

 

 Andreea Gălățanu

Standard
Politics

Lebăda Neagră Nassim Nicholas Taleb – Iulia Voinea

 Nu se pot face prognoze economice nici măcar aproximativ. Cele mai de impact evenimente sunt cele foarte puțin probabile, pentru care nimeni nu se pregătește. Nu poți deveni milionar având un serviciu cu câștig “sigur”. Recompensa celor care previn evenimentele catastrofice este mult mai mică decât a celor care repară consecințele. Recompensa celor care mizează pe evenimente improbabile care se întâmplă poate fi foarte mare.
            “Lebăda neagră” este o carte care vorbește despre evenimentele rare (foarte improbabile) și care au un impact major (negativ sau pozitiv). Sunt analizate eșecurile antologice ale predicțiilor și erorile de judecată pe care le facem deseori. Autorul critică  aplicarea statisticii clasice unei anumite categorii de evenimente, precum predicția economică.
            El sustine umilința realistă a celui care știe că nu poate cunoaște anumite lucruri despre viitor față de orgoliul nerealist al celui care își închipuie că poate să prevadă viitorul. Dincolo de păreri filosofice, autorul propune și metode practice pentru a te proteja în fața impredictibilului sau a te folosi de el.
            Per ansamblu este o carte agreabilă, documentată, fiind și pigmentată cu episoade autobiografice. Statistica și problema predicției economice sunt un laitmotiv, dar cartea nu necesită cunoștințe speciale în domeniu.
            “Lebăda neagră” este o metaforă pentru evenimente greu de prevăzut și cu impact major. Metafora este inspirată din descoperirea primei lebede negre după ce secole de-a rândul, europenii au crezut că nu există decât lebede albe. Lebedele negre sunt crizele financiare și războaiele apărute “din senin”, descoperirea unei tehnologii care schimbă o întreagă industrie, o carte sau un film al unui debutant care are un succes enorm la public.

Idei interesante din carte:

Cel care ar fi împiedicat 9/11 de la World Trade Center
            Daca cineva ar fi implementat un sistem de securitate la ușa piloților astfel încât să fi făcut imposibil atentatul terorist de la WTC, nu am fi aflat niciodată cât de utilă a fost fapta lui, poate chiar ar fi fost urât pentru că a complicat procedurile.

Erori în aprecierea riscului și cauzalității
            Din cauza ne-apariției riscului evitat, atitudinea preventivă nu este recompensată social. Asta ne face oarecum predispuși să minimalizăm anumite riscuri probabile care nu s-au materializat încă și să le supraestimăm pe cele de care auzim că s-au materializat recent.
            În același fel, faptul că cei care nu supraviețuiesc riscului nu apucă să povestească, face ca un risc foarte mare și grav să pară mai improbabil decât un risc din care sunt șanse de supraviețuire. Putem afla povestea celor puțini care s-au rugat și au scăpat naufragiului dar nu aflăm și povestea celor care s-au rugat dar nu au supraviețuit.

Despre prognoze
            Prognozele economice sunt imposibil de calculat pentru că nu se pot prevedea evenimentele rare, neașteptate, care au un impact major asupra economiei și societății. Nu putem prevedea o noua descoperire științifică care schimbă complet și neașteptat piața pentru anumite bunuri.
            Ne amăgim retroactiv că am fi putut prevede o anumită criză majoră dacă am fi fost atenți, dar de fapt selectăm doar informațiile care ne convin, nu și cele care ar fi indicat un alt deznodământ. A reconstitui cauzele unei întâmplări este similar cu a reconstitui forma inițială a unui cub de gheață din pata de apă pe care a lăsat-o după topire. La fel ca în modelele meteorologice, o foarte mică schimbare în starea inițială poate duce la un cu totul alt rezultat și nu putem cunoaște toate aceste “bătăi de aripă fluture” care pot influența evoluția viitoare a sistemului.
            Inducția ne păcălește adeseori. Un curcan care primește hrană în fiecare zi timp de 1000 zile devine din ce în ce mai convins că în ziua 1001 va primi iar hrană. Dar ziua 1001 se intamplă să fie “Ziua recunoștinței” și curcanul va fi gătit – așa se întâmplă și cu bulele care duc la crize financiare când prețurile par să crească la infinit. 
             Este recomandabil să fim tot timpul conștienți că evenimente care par improbabile se pot întâmpla. Daca sunt negative putem încerca să le minimizăm efectele. Dacă sunt pozitive putem profita de pe urma lor.

 Mărimi gausiene și mărimi fractale 
            Realitatea nu se supune întotdeauna clopotului lui Gauss. Sunt distribuite după clopotul lui Gaus mărimi care sunt limitate natural, precum înălțimea și greutatea (un om prea înalt/greu nu s-ar putea susține sub influența gravitației).
            Totuși alte mărimi precum bogăția, numărul de exemplare vândute dintr-o carte sunt mărimi mai degrabă de tip fractal, probabilitatea să apară o valoare foarte departe de medie nu scade atât de brusc precum în cazul mărimilor gausiene. Un individ adăugat la un grup va modifica foarte puțin media de înălțime și greutate (mărimi gausiene), dar poate modifica foarte mult media averii (mărime fractală).
            În multe cazuri câștigul este pur și simplu o problemă de noroc. Câteodată “câștigătorul ia totul” doar pentru că a fost la locul potrivit în momentul potrivit (deși nu a putut să prevadă asta). Mărimile fractale au proprietăți auto-corelative și nu tind către medie. Cu cât ești mai bogat, cu atât este mai probabil să ajungi și mai bogat. Cu cât o firmă are o parte mai mare din piață, cu atât crește șansa să câștige și mai mult din piață. Cu cât ești mai cunoscut, cu atât mai probabil este să devii și mai cunoscut.

Un serviciu sigur sau o investiție riscantă ?
            Un serviciu cu venit sigur nu te poate face milionar. Pe de altă parte ceea ce te poate face milionar este în același timp foarte riscant. În cazul în care totuși evenimentul rar pe care ai mizat se întâmplă, el poate multiplica investiția inițială de foarte multe ori. Problema este că există o șansă mare ca acel eveniment pe care ai mizat să nu se întâmple pentru tine, deci să pierzi tot.
            Autorul propune evitarea riscului mediu, pe motiv că nimeni nu poate estima “cât de mediu este un risc”. Pentru investițiile economice el propune alternativ o combinație între o investiție mare într-un domeniu cât mai sigur (exemplu 85% în titluri de stat) și o investiție mică în domenii speculative cu risc mare și câștig foarte mare (exemplu 15% în investiții care pot avea câștig de 10 ori investiția sau să pierzi tot). În cel mai rău caz rămâi cu 85%, nu este mare tragedie. În cazul fericit câștigi 150% (10 * 15%). 
            Autorul mai recomandă expunerea voluntară la posibile “lebede negre pozitive”. Dacă  nu faci nimic ieșit din comun, este improbabil să obții niște rezultate ieșite din comun. Dacă însă cunoști oameni diverși sau faci cercetări în domenii inedite, crește șansa să fii afectat pozitiv de un eveniment neașteptat (o oportunitate de afacere, o descoperire foarte valoroasă).
            In legătură cu “lebedele negre negative” autorul ne recomandă să le transformăm în “lebede gri”. Atâta timp cât ești conștient că anumite riscuri foarte mici s-ar putea materializa (chiar fără a le cunoaște în detaliu), poți să iei măsuri de a te proteja sau a minimiza pierderile. Ignoranța “curcanului” este cea mai periculoasă, “Ziua recunoștinței” poate să vină oricând.

Psihologia câștigului și a pierderii
            Se pare că nu avem ca oameni posibilitatea de a fi fericiți prea mult timp dintr-un caștig foarte mare. Sunt antologice cazurile de câștigători la loto care se sinucid sau ajung în mizerie.
            Omul percepe mult mai bine mai multe caștiguri mici eșalonate pe o perioadă lungă de timp decât un câștig foarte mare cumulat într-o zi. La celălalt pol, o durere foarte mare este mai ușor de trecut decât o viață plină de mici suferințe.
             Se pare că psihicul nu știe matematică, nu poate trăi prea mult din trecut sau cu speranța recompensei viitoare. Luând în considerare această parte a naturii umane, autorul ne recomandă să nu mizăm totul pe o singură lebădă neagră pozitivă ți foarte mare, ci pe mai multe mai mici, astfel încât să putem avea suficient de des mici surprize plăcute.

 

Iulia Voinea

Standard
Politics

Legile morale și politice Pitagora – Andreea Gălățanu

Pitagora (n. circa 580 î.Hr. – d. circa. 495 î.Hr) nu a fost doar un mare filosof, matematician și om politic, ci și creatorul unei paradigme social-politice extrem de avansate, chiar și pentru vremurile noastre.Pitagora era convins că societatea omenească poate fi condusă, dar și instruită, dupa legitățile Armoniei Universale, Moralei, Eticii și Esteticii, iar adevărații conducatori trebuiau să fie membrii unei elite îndelung instruite și cu un înalt spirit civic și politic. Retras în Crotona (oraș în sudul Italiei) către anul 530, înființează aici o puternică școală filosofică, în fapt o societate secretă.

Preselecția pentru intrarea în această elită secretă era extrem de riguroasă, astfel că un individ care intra în atenția lui Pitagora pentru calități deosebite care-l făceau diferențiabil față de ceilalți membri, era observat timp de trei ani, apoi era ridicat la rang de politician, echivalent cu un novice în societățile inițiatice actuale. Abia după ce trecea de primele două nivele putea să-l vadă pe Maestrul Pitagora la față. Instruirea era extrem de riguroasă, astfel că nimeni nu era sigur că, după opt ani de muncă asiduă, va face saltul spre al doilea rang. După asasinarea lui Pitagora, din acel moment, adepții intră in semi-clandestinitate. Organizația renaște după aproape 400 de ani, având o imensă influență asupra unor curente filosofice importante și chiar asupra sectei esenienilor, despre care se spunea, în șoaptă, ca l-ar fi instruit pe Iisus în perioada în care a dispărut din viața publică, înainte de răstignire.

 Celebrele texte pitagoriciene „Versurile de aur ale lui Pitagora” și „Legile morale și politice ale lui Pitagora”, existente și în traduceri românești, aparțin unei epoci ulterioare de acum 2500 de ani, după care încă se ghidează sistemul politic contemporan.

            Cartea de față ,, Legile morale și politic” a lui Pitagora este o cunună de aur pentru cei care o înteleg și stiu să o poarte.Arta rațiunii și compasiunii nu se poate stăpâni decât prin sacrificiu.Filosifia vieții unui vizionar, filosof, este una destul de simplă: învață să taci atunci când vorbești și vorbește prin tacere.Armura de seama a filosofului fiind prietenia iar liniștea acestuia este întruchiparea femeii cu roadele sale.

            Pitagora scrie în cele 23 de capitole 3506 idei, devenite legi supreme pentru cei ce le înțeleg și vor sa le urmeze în viață și în politică.Interesant este cum sunt abordate toate cele 3506 maxime ale sale.Universul eticii, artei, rațiunii face din acesta scriere un manunchi de întelepciune.Ceea ce sugerează el este faptul că orice ai face trebuie să îl faci ca și cum lucrul acela l-ai face pentru tine, însăși arta de a conduce să o faci ca și cum te-ai conduce pe tine însuți.Filosoful are puterea de a face din stanci oameni și din suflete de piatra, miere fară a trada pentru vreun preț anume.Un filosof va ști întotdeauna să respecte mâna care l-a hranit, apa care i-a potolit setea și prietenul care l-a mangaiat.Buna cuviință și modestia sunt veșmintele cele mai de seama pentru a fi aproape de zei, acestea pazind sufletul de petele vinului.Abordarea morții este una nu foarte tragica ci din contra, vazută ca o trecere, o evoluție a sufletului.

            Trebuie să știi cum să le vorbești oamenilor și cum sa taci in fața mulțimii doar privind-o, nefiind ecoul nimanui, niciodată.Doar când ești liber cu adevarat poți să te arați așa cum ești cu adevarat, iar libertatea absolută vine odată cu moartea.Acțiunile pe care le facem trebuie să fie cernute de cunoștințe iar cunoștințele de experiență.

            Pitagora trasează foarte clar liniile între popor și om, între barbat și femeie, între rațiune și spiritualitate, între arta și iubire.

            Ideea principală este aceea că mama tuturor este Natura.Este supremă, infinită și de nedeslușit nici de cele mai stralucite minți.In același fel un filisof trebuie să își orânduoască viața.

,,Fii haina prietenului tău, nu scara”

,,Să nu îngadui cerșetoria mai ales când e vorba de preoți”

,,Nu ieși din viața pe o ușă tainică,,

,,Viaţa cumpătată, în slujba binelui şi a dreptăţii, trebuie să stea şi la baza alcătuirii politice a unui stat.‘‘

,,Să crezi doar pe jumătate pe cei ce vin să pârască fapte rele.”

,,Nu năzui la himera unei democraţii pure; egalitatea perfectă există numai la morţi.”

,,Legiuitorule!

Nu lăsa oamenilor de stat timpul să se deprindă cu puterea şi onorurile! ”

,,Legiuitorule!

Nu uni credinţa cu morala. Roadele acestei legături nepotrivite nu pot fi decât nişte monştri.”

,,Să nu ai alt Zeu în afară de propria conştiinţă.”

Cartea are ca și puncte forte filosifia politică, existentă de 2500 de ani, care încă este valabilă și în societatea actuală.Ca și puncte slabe are trasarea clara a granițelor în care femeia putea acționa și trai prin supunere, credință barbatului și copiilor.Cartea trasează foarte bine limitele femeii și barbatului în societate.

Personal nu sunt în acord cu toate sugestiile cărții, dar ceea ce mi-a placut la acesta este faptul că are puterea să deschidă minți, să dea naștere ideilor marețe și să îmblanzească sufletele și mintea.Aceasta carte trebuie asumata nu citita.

Originalitate în care este prezentată evidențiază unicitatea continutului operei și motivează alegerea titlului ,,Legile morale și politice,,.Ținând cont de ordinea cuvintelor, autorul pune în prin plan etica mai presus de toate.Acest fapt demonstrează că dintre toate virtuțiile omului, etica este aceea care l-a trecut de la ,,zoon,, la ,,zoon politikon,, așa cum îi numea Aristotel pe indivizi.

                În concluzie, a trai frumos este o arta, a muri frumos este un merit.

 

Andreea Gălățanu

Standard