Politics

Între elefant, urs și dragon Spre o nouă arhitectură globală Alexandru Cristian – Alexandru Belicciu

Alexandru Cristian a absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București,și-a luat masteratul în Securitate si Apărare la Universitatea Națională de Apărare Carol I. A publicat volumul de poezii Versuri Ciobite la editura Semne-Artemis, o carte intitulată Politicile de Securitate si Apărare ale Chinei si Japoniei la începutul secolului XXI, apărută la editura Universității Naționale de Apărare Carol I, și este unul dintre coautorii  Enciclopediei Lumea 2013. Este autor al unor articole privind geopolitica, economia, securitatea națională, istoria românilor si istorie universală în diferite reviste si publicații.

Cartea Între elefant, urs și dragon Spre o nouă arhitectură globală numără 220 de pagini și este structurată pe cinci capitole. De asemenea, prefața este de Marius Ghilezan iar cuvântul-inainte de Eugen Ovidiu Chirovici.

În primul capitol se evidențiază statutul grupului BRICs si anume acela de organizație internațională neoficială sau un concern de state, spațiu de dezbatere, forum economic sau reuniune informală de state. Altfel spus, se poate naște o nouă platformă de guvernare globală, cu ajutorul acestui grup de state,în care democrația și alte valori precum promovarea drepturilor omului și respectarea acordurilor internaționale vor fi pilonii dezvoltării sociale. Interesul primordial al BRICs este dezvoltarea economică și creșterea status-ului la nivel internațional. Primul summit BRIC a avut loc pe 16 iunie 2009 , la Ekaterinburg în Rusia, al doilea summit a avut loc în aprilie 2010 Brazilia, unde China a propus invitarea Africii de Sud, al treilea summit a avut loc la Sanya în aprilie 2011, al patrulea summit la New Delhi, în martie 2012, iar ultimul summit în 2013, la Durban. BRICs nu dorește sa înlocuiască lumea occidentală, interesele și aspirațiile țărilor emergente fiind concretizate în voința comună de a reforma ordinea economică internațională.

În al doilea capitol este descrisă Africa de Sud ca stat emergent si membru BRICs si este dezvoltată ideea de trecere peste moștenirea istorică a Africii de Sud și posibilitatea de a deveni un model de succes. După terminarea apartheidului( în limba afrikaans înseamna separare și desemnează politica de separare a comnuitaților etnice sau rasiale diferite) Afrca de Sud a cunoscut o liberalizare a comerțului, o nouă poziție in scena internațională și o normalizare a raporturilor stat-om, statul devenind un aliat al omului și nu dușman. Din această cauză, evoluția economică a acestui stat este un paradox, deși țara s-a dezvoltat, rata șomajului a crescut. Astfel, putem trage concluzia că nu forța economică sau cea militară sunt factori de afirmare ca stat emergent, ci dorința de dezvoltare și de a reforma arhitectura financiară globală.

În al treilea capitol se trece in revistă istoria Braziliei, plecând de la începuturile colonizării în anul 1532 odată cu fondarea cetații Sao Vincente de Martim Afonso de Sousa, care a condus două căpitănii, cea din Sao Vincente si cea a Noii Lusitanii. De-a lungul secolului al XVI-lea, s-a format sistemul economic al sclavagismului, primii sclavi fiind indivizi ai triburilor băștinașe, iar dupa o serie de atacuri sângeroase comise împotriva colonizatorilor s-a început aducerea de captivi noi din coloniile africane ale Portugaliei. Istoria ne prezintă proclamarea independenței in noiembrie 1807 printr-o continuare a epocii imperiale, ca după sa apară printr-o lovitură de stat , Republica Statelor Unite ale Braziliei, prin Deodoro da Fonseca, primul președinte al Braziliei. Astăzi, conform constituției din 1988, Brazilia este o republică federativă prezidențială, forma sa de guvernământ fiind inspirată după modelul Statelor Unite ale Americii, insă sistemul juridic urmează tradiția romano-germanică a dreptului pozitiv. Brazilia este singurul stat din continentul sud-american care a participat la al doilea război mondial, trimițând o divizie in Italia si spijinindu-i pe Aliați cu avioane și nave. Țara are o serie de probleme greu de rezolvat, infrastructură săracă, criminalitate mare, regim de taxare excesivă, toți inhibatori ai creșterii economice a Braziliei dar s-a urmărit dialogul cu alte state care își doresc alt statut și astfel a luat naștere BRICs, organizație care are ca scop reformarea sistemului global actual, multipolaritatea și o lume mai echitabilă și justă.

Continuarea capitolului al treilea se face cu Rusia, a cărei istorie este brăzdată de evenimente cu întorsături ciudate, de la imperiul țarist, la imperiul roșu, de la mărire la decădere, pâna la prosperitate și sărăcie. Marile probleme actuale ale Rusiei sunt instituțiile slabe, manipularea politică, sistemul autoritar și dependența economică excesivă de energie. Părerea autorului este aceea că viitorul Rusiei poate fi căutat în cooperarea internațională și în schimbul de mărfuri cu celelalte state, de fapt într-o lume globalizată, dar și prin importul de tehnologie din Est și din Vest, singură fiind incapabilă de dezvoltare. Este greu de vorbit despre sistemul lui Putin, acesta fiind un subiect de controverse multă vreme, dar poate fi caracterizat ca un sistem autocrat cu accente naționaliste, dar deschis către piață și către emergența economică. In anul 2007 Rusia a avut câteva realizări cum ar fi restabilirea integrității teritoriale ruse, mărirea puterii statului în lupta împotriva corupției, instaurarea unui sistem pluripartit si refacerea potențialului forțelor armate. Politica rusă este dominată de personalitatea lui Vladimir Putin, puterea sa fiind atât de mare încât aproape nicio decizie importantă în interiorul sau în exteriorul țării nu se ia fără acordul său. Rusia are, în continuare, resurse politice, energetice și militare pentru a fi unul dintre cele mai puternice state de pe planetă.

Capitolul patru ne prezintă  India și China.India este pe cale să devină un semnificativ jucător internațional al secolului 21. Totuși, se poate spune că emergența sa, ca o putere majoră a Asiei s-ar putea să nu reziste numeroaselor și semnificativelor mișcări sociale care au zdruncinat acest stat o bună parte a secolului XX-lea și continuă să fie o mare îngrijorare. Interesele Europei în Asia s-au axat în mod deosebit doar către China. În plus, cu privire la Asia de Sud, Europa a avut o relație în aceiași termeni pe care a avut-o și cu Pakistan.Vizita președintelui Clinton în 2000 și ratele de creștere economică ale Indiei au schimbat relațiile cu SUA. Statele Unite ale Americii au recunoscut India ca o putere nucleară încă din 1998 și ca fiind un important jucător pe scena globala. Însa, pentru a cunoaște și ințelege în esență atât politica externă cât și cea de securitate a Indiei este esențial să vizualizăm schimbarea economică a Indiei de la una protecționistă la una care este deschisa pieței mondiale. Succesivele guverne ale Indiei au pus un acccent tocmai din acestă cauză pe o politica externă care să-i permita să aibă un rol important în Asia și în întreaga lume. Acest mod de abordare a politicii externe a dus la controverse interne, în special cu privire la Acordul Nuclear Indo-American din 2005.În efortul său de a deveni o putere importantă în Asia și în lume, relațiile Indiei către SUA, China, Japonia,Asia de Vest-în special Iran-, și Orientul Mijlociu au un rol important. Adițional, are loc o creștere a relațiilor cu Australia, Africa și America Latină. Problema Indiei o reprezintă statele vecine, în special relația cu Pakistan care înca reprezintă un fel de călcâiul lui Ahile în drumul spre creștere al Indiei. Problemele interne ale Indiei, în special cele din regiunile Jammu și Kashmir, insurgenții Maoisti puternicile mișcari naționaliste nu mai pot fi nici ele ignorate. O altă îngrijoare o reprezintă și creșterea rețelelor teroriste islamice și a mișcării de dreapta Hindu. În concluzie putem spune că există o creștere a înclinațiilor naționaliste ca forme de exprimare în randul elitei politice din India bazându-se pe creșterea economică, statutul “legitimat” de putere nucleară, dar și de puterea sa militară.

China este o ţară multimaţională .Guvernul chinez promovează o politică naţională de egalitate, unitate şi solidaritate, respectă drepturile minorităţilor naţionale la libertate religioasă, precum şi obiceiurile şi datinile lor. Autonomia regiunilor naţionale este un important principiu politic al Chinei. Prin acest sistem se înţelege că, sub conducerea guvernului central, în regiunile unde locuiesc minorităţi naţionale se aplică autonomia regională şi se creează autorităţile de conducere . Regiunile autonome aplică, conform realităţii locale. Legile şi măsurile politice elaborate de guvernul central. Există  un mare număr de cadre naţionale de la diferite nivele, personalul tehnic de diferite specialităţi şi muncitori calificaţi. Sub conducerea P.C.Chinez , populaţia din regiunile autonome se angajează alături de poporul întregii ţări în opera de modernizare socialistă, de accelerare a dezvoltării economice şi culturale în regiunile autonome naţionale şi în edificarea regiunilor autonome prospere. Pe baza experienţei acumulate în câţiva zeci de ani,  Partidul Comunist Chinez a elaborat o serie de politici fundamentale şi a formulat mai multe puncte de vedere privind problemele naţionale. Acestea sunt următoarele: Naşterea, dezvoltarea şi pierderea naţionalităţii constituie un proces istoric de lungă durată şi problemele naţionale sunt multe pe termen lung; Etapa socialistă este perioada de înflorire şi prosperitate pentru toate naţionalităţile. Elementele comune ale diferitelor naţionalităţi sporesc necontenit, însă există şi mullte particularităţi. Problema naţională face parte din problematica socială şi poate fi rezolvată o dată cu soluţionarea treptată a problemele societăţii noastre; Diferitele naţionalităţi indiferent că au populaţie mare sau mică,  istorie mai îndelungată sau nu şi grad de  dezvoltare ridicat sau scăzut au adus contribuţii la dezvoltarea civilizaţiei patriei şi trebuie să fie tratate în mod echitabil. Trebuie să se întărească unitatea dintre diferite naţionalităţi şi se promoveze reunificarea ţării; Dezvoltarea energică a economiei este un obiectiv fundamental al societăţii socialiste şi al diferitelor naţionalităţii. Acestea trebuie să se ajute reciproc în eforturile comune pentru progres şi prosperitate comună; Autonomia regiunitor naţionale reprezintă o contribuţie importantă adusă de P.C.Chinez teoriei marxiste despre naţionalitate şi este un sistem de bază pentru rezolvarea problemelor naţionale din China; Formarea unui contingent de cadre naţionale atât calificate cât şi oneste este o cheie pentru rezolvarea problemelor naţionale; În unele localităţi problemele naţionale sunt îmbinate adesea cu cele religioase. La rezolvarea problemelor naţionale trebuie să se aplice corect şi multilateral politica religioasă a statului nostru. Guvernul chinez acordă o mare atenţie respectării credinţei religioase a minorităţilor naţionale, protejării patrimoniului cultural al acestora.Guvernul central a alocat un important fond pentru repararea şi întreţinerea templelor şi instalaţiilor religioase cu importante valori istorice şi culturale.

 

 

În concluzie sunt de părere că o astfel de instituție va permite țărilor din blocul emergent să aplice politici independente în același mod ca și Banca Mondiala și FMI, organizații vechi de aproape 70 de ani care au servit interesele țărilor occidentale. Dacă țările  BRICS continua să se dezvolte în același ritm în următorii 5-10 ani, vor avea capacitatea de a-și finanța banca la același nivel ca și instituțiile occidentale, care in prezent trebuie să susțină datorii guvernamentale supradimensionate. Astfel, în timp coaliția țărilor emergente a acumulat rezerve de 4.000 de miliarde de dolari față de Trezoreria Statelor Unite ce are datorii de 15.400 de miliarde dolari . Conduse de China, statele BRICS caută în prezent o alternativă la dolarul american, deoarece nu mai doresc să folosească un sistem monetar cu baze economice instabile. Alt scop al coaliției este de a atrage fondurile internaționale, care vor putea fi utilizate și de alte țări mai mici, ce vor accesa facil finanțările. Ulterior reorientarea banilor va atrage și tari cu resurse precum Chile și Indonezia. Iar în timp ce Statele Unite va rămâne legată de tiparnița de bani, unele țări occidentale ca Germania, Norvegia și Elvetia vor fi tentate să intre in alianța cu statele din pietele emergente în incercarea lor de a se afilia la o nouă ordine mondială bazată pe o monedă mai solidă.

 

Alexandru Belicciu

Advertisements
Standard
Philosophy

Etica prezentată într-o ordine geometrică Baruch Spinoza – Iulia Voinea

        Baruch Spinoza, latinizat: Benedictus de Spinoza (n. 24 noiembrie 1632Amsterdam – d. 21 februarie 1677Haga) a fost un renumit filosof evreu olandez de origine sefardă cu strămoși de proveniență portugheză (d’Espinosa). Spinoza a fost un raționalist și unul din reprezentanții panteismului în timpurile moderne. Gândirea lui a fost influențată de scrierile lui Thomas Hobbes și René Descartes, însă, spre deosebire de concepția dualistă a acestuia din urma, Spinoza a avut o reprezentare monistă a lumii, întreaga existență reducându-se la ceea ce el a numit “Substanță”.

        În “Ethica Geometrico Demonstrata” (“Etica prezentată într-o ordine geometrică”, 1674), Spinoza consideră că universul  este identic cu Dumnezeu, substanța rezultată din sine și prin sine. Substanța, noțiune preluată din filosofia scolastică, nu are o realitate materială, ci o esență metafizică, fiind dotată cu atribute infinite, din care inteligența umană nu poate cuprinde decât două: lumea obiectelor materiale și manifestările gândirii. Pentru a explica interacțiunea evidentă între obiecte și idei, Spinoza dezvoltă teoria paralelismului, în sensul că fiecare idee posedă o corespondență fizică și invers fiecare obiect fizic dispune de o idee adecvată. Individualitatea lucrurilor este explicată ca forme de manifestare ale substanței, fiind în totalitatea lor natura naturata (natură creată), în timp ce Dumnezeu sau substanța este o natura naturans (natură creatoare). Din aceasta rezultă ideea indestructibilității lumii. Cunoașterea intuitivă a substanței constituie sursa iubirii spirituale a lui Dumnezeu (amor Dei intellectualis). Cauzalitatea iminentă este reprezentată în metafizica lui Spinoza drept natură creată prin ea însăși. Fiecare obiect sau fiecare idee depinde de existența altor obiecte sau idei, care le determină existența. Numai prin identificarea cu substanța sau Dumnezeu se poate obține nemurirea.

           Mulți din contemporanii lui Spinoza au înțeles învățătura sa asupra depersonalizării lui Dumnezeu drept ateism, în realitate este vorba de un panteism și de reducerea monistă a întregului univers obiectiv și spiritual la o singură substanță. În istoria filosofiei, Spinoza ocupă un loc deosebit, el nu a aparținut unei anumite școli filosofice, nici nu a creat un nou curent în filosofie, neavând discipoli. Totuși, învățătura lui a influențat nu numai gândirea unor filosofi ca LeibnizLessingFichte și Herder, dar și creația literară a unor poeți ca GoetheWordsworth și Shelley.

         Etica lui Spinoza cuprinde 5 cărți:

  1. este consacrată lui Dumnezeu
  2. naturii și originii sufletului
  3. naturii și originii pasiunilor
  4. studiază scalvia umană
  5. dedicată libertății sufletului

         Chiar de la începutul lucrării, Spinoza demonstrează existența lui Dumnezeu: “Dumnezeu există în mod necesar. Negând această frază negăm existența lui Dumnezeu, deoarece natura substanței nu poate fi gândită, fără ca să existe întrucât substanța este cauza ei însăși.”

        A doua teză argumentată de filosof este că Dumnezeu este unic. El există prin el însuși, este cauza sa și este cauza eficientă a oricărui lucru sau activități. El conchide: orice activitate a noastră este fixată de necesitatea naturii divine. Activitatea omului este supusă unor legi necesare. Faptele noastre nu pot fi libere în raport cu voința noastră și nici nu pot fi desfășurate în vederea unui scop. Dumnezeu nu a creat lucrurile cu scopul ca oamenii să se folosească spre fericirea lor. Din contră, toate fenomenele se produc ca o consecință logică a legilor naturale. Dumnezeu, subliniază Spinoza, poate fi conceput doar sub atributele de întindere sau gândire deși atributele lui sunt infinite.

          În partea a 2-a filosoful subliniază că un corp nu poate să determine sufletul, să gândească, iar mișcarea și ordinea corpului ca și restul operațiunilor sale, dacă mai există, sunt independente de suflet. Trecând dincolo de planul experienței, corpul nostru considerat ca mod al întinderii este obiect al ideii, care constituie sufletul nostru. Sufletul nu se cunoaște decât dacă percepe ideile afecțiunilor corpului și percepe corpurile ca existând dacă este afectat de ele. Sufletul nu percepe existența unui corp decât în perioada propriei existențe ceea ce înseamnă că sufletul nu are altă durată decât cea a corpului, astfel el înlătură ideea imortalității.

        Analizând genurile cunoașterii, Spinoza pornește de la ideea că mintea omului nu își poate forma imagini distincte despre lucruri deoarece corpul lui este limitat. Primul gen de cunoaștere, filosoful îl definește ca Opinie sau Imaginație. Al 2-lea gen de cunoaștere reiese din faptul existenței noțiunilor comune și a ideilor adecvate despre proprietățile lucrurilor. Ideea pe care o avem despre lucruri privindu-le sub același atribut este adevărată întrucât însuși atributul sub care raportăm lucrurile este adecvat în Dumnezeu. Filosoful utilizează drept atribut comun al tuturor lucrurilor-întinderea. Al 3-lea gen de cunoaștere este “știința intuitivă”. Acela care dobândește o cunoaștere clară și distinctă a lucrurilor și afecțiunilor devine liber, deoarece cunoaște cât mai complet mai adevărat lumea și prin urmare îl cunoaște pe Dumnezeu. Omul liber își manifestă cunoașterea prin iubirea infinită către ființa sa.

          În partea a 3-a Spinoza scrie că sufletul nostru lucrează sau suferă, el lucrează necesar atunci când are idei adecvate și suferă necesar atunci când ideile sunt neadecvate. Ideile adecvate conduc omul la cunoașterea clară și distinctă a efectului. Din cauza ideilor neadecvate omul este supus tuturor afecțiunilor posibile. Când forța omului este limitată și subordonată cauzelor externe omul este sclavul tuturor pasiunilor. Bucuria, tristețea, dorința, iubirea, ura, speranța sunt pasiuni sau afecțiuni care se raportează la sufletul nostru întrucât el lucrează. Dintre toate, numai dorința este esența omului. În “despre puterea pasiunilor” el subliniază că omul este sclavul întâmplării. Puterea omului se micșorează sub influența cauzelor externe. Anume ele determină forța, creșterea, durata pasiunilor noastre. Prin jocul de a reprima o afecțiune contra alteia omul tinde să își conserve existența. Cu cât acest efort este mai mare cu atât virtutea omului este mai puternică. Binele include tot ce ne conduce la înțelegerea lucrurilor. Răul reprezintă obstacolele cunoașterii. Supremul Bine este cunoașterea lui D-zeu, iar cea mai mare virtute a omului este să îl cunoască pe D-zeu. Inteligența este definită ca virtutea supremă a sufletului, în timp ce rațiunea reprezintă baza virtuții. Ajungând de la cunoaștere la virtute, oamenii își dau seama că supremul lor bine este înțelegerea între ei. Trăind după principii raționale, oamenii vor căuta să compenseze prin dragoste și generozitate, ura și mânia pe care o au unul împotriva altuia.

        În partea a 5-a este dezvoltată ideea de necesitate. Cunoașterea duce la iubirea către D-zeu. Iubirea aceasta ocupă întregul nostru suflet. Cunoașterea imediată produce în noi cea mai mare seninătate deoarece sufletul nostru îl cunoaște pe D-zeu în eternitatea sa. Iubirea intelectuală ne conduce la înțelegerea lui D-zeu, la cunoașterea completă a lumii, cunoaștere ce coincide cu eliberarea noastră de sclavia pasiunilor.

       Spinoza vorbește de cunoașterea lui Dumnezeu pentru a argumenta teza că rațiunea noastră nu a ieșit niciodată din divinitate, ci a rămas în ea, lucrurile pot avea mișcări în diferite direcții. Lucrurile formează un cosmos în echilibru static. Sub aspectul eternității nu există nici timp nici durată.

      Spinoza dezvoltă o concepție monistă despre substanța pe care o definește ca D-zeu sau natură. El elaborează un sistem filosofic în centrul căruia este plasată substanța unică cugetătoare. Substanța este înzestrată cu 2 atribute: întindere și rațiune. Natura conține cauza în sine, de aceea el identifică natura creată cu natura creatoare. Cosmosul reprezintă un sistem complex. Fizicul se supune metafizicului. La Spinoza, D-zeu este o ființă compusă dintr-o mulțime de atribute, fiecare dintre ele exprimă o esență eternă. Natura se creează continuu pe sine, grație atributelor sale. Ea este cauza sa. Cunoașterea cauzelor constituie sarcina centrală a științei. Cauzele sunt caracteristice naturii. Natura nu activează în baza cauzelor dar în baza necesității. În lume domină un lanț al evenimentelor unite printr-o relație cauzală care nu se întrerupe. În lume nu se petrece nimic întâmplator, totul se face în baza necesității. Natura subliniază el, este vie nu numai fiindcă este D-zeu, dar și din cauză că este înzestrată cu rațiune. O atenție deosebită o acordă modurilor-stărilor concrete ale substanței. El le-a divizat în: eterne, infinite, finite, temporare. Cele eterne sunt întinderea și rațiunea cele finite multitudinea lucrurilor existente. Mișcarea nu este un atribut ci un mod veșnic a existenței naturii. Mișcarea este caracteristică lucrurilor concrete în timp ce substanța nu cunoaște mișcarea, dezvoltarea sa nu are nicio atitudine față de timp.

       În baza metodei matematice cunoștințele pot fi acumulate prin 4 procedee:

  1. cunoștințele libere
  2. acumularea neordonată nesistematizată a cunoștințelor care nu se supun unei legi
  3. cunoașterea lucrurilor prin alte lucruri când noi în baza rezultatelor unei acțiuni judecăm despre acțiune.
  4. cunoașterea lucrurilor prin descoperirea genurilor.

       Analizând omul ca parte componentă a naturii, el spune că sufletul și corpul sunt reciproc independente datorită independenței ontologice a 2 atribute ale substanței. Gândirea omului depinde de starea corpului doar la treapta cunoașterii senzoriale. Comportarea omului se află sub influența instinctelor autoconservării și a afectelor. Până când omul se supune lor, el nu este liber. Libertatea umană constă în libertatea de sub influența acestor afecte, pasiuni. El neagă ideea libertății voinței. Din moment ce libertatea este identificată cu cunoașterea, tendința de autocunoaștere devine una din tendințele omenești cele mai importante.

 Iulia Voinea

Standard
Philosophy

Aristotel Etica Nicomahică – Ramona Păun

De la om la oameni și de la oameni la necunoscut.

Etica Nicomahică a lui Aristotel a prins viață în anul 350 î. Hr., fiind o lucrare structurată pe 10 cărți, urmărind subiectul principal: virtutea. Scrisă pentru un curs de filosofie, Etica ajunge a fi editată de către fiul lui Aristotel, Nicomahus, care a urmărit să transmită ideea tatălui său despre diferențele de opinie privind binele oamenilor, devenind, astfel, o bună referință a viitorilor conducători.

Ideea că orice activitate trebuie să urmărească un scop te călăuzește încă de la începutul învățăturii lui Aristotel și nu se devalorizează. Și îmi permit să încep cu o întrebare: dacă toate activitățile tind către un singur scop, care este acela? Răspunsul nu întâzie să apară, îl regăsesc în primele fraze: BINELE. Și, dintre toate științele existente, se poate declara una ca fiind cea mai întemeiată să urmărească BINELE? Aristotel spune că da: știința politică; ea este construită ca un filtru al societății unde scopurile cetățenilor se așează pe o sită a doleanțelor: aparatul administrativ. Astfel, Statul lui Aristotel devine mecanismul principal al instrumentelor prin care se construiește binele individului dar și al comunității: binele oamenilor.

Dar ce înseamnă binele oamenilor? Cum îl poți vedea și atinge? Natura binelui, spune Aristotel, nu este ușor de înțeles și nici ușor de îmbrățișat. Binele perceput de o persoană poate fi un rău pentru o altă persoană. Dar de unde știm ce este bine și ce este rău? Perspectiva binelui este infinită, la fel și cea a răului, însă pot fi înțelese prin alegerea corectă a instrumentelor. Și care sunt instrumentele? Fie că vorbim despre virtutea determinată de rațiune sau despre nedreptate, prietenie, lașitate ori desfrânare… un lucru este clar: Cel care ia curba și sensul vieții trebuie să știe că sentimentele au o altă direcție. Exemplul lui Aristotel este reprezentativ: un tânăr copleșit de emoția și sentimentul tinereții la conducerea Statului devine o țintă a politicii. Pentru că visele și pasiunea unui tânăr devin covârșitoare, greu de controlat chiar dacă ia calea ecletismului.

            Aristotel asociază binele cu fericirea, cea din urmă fiind scopul suprem. Pornind de la ideea filosofului că „fericirea este o activitate intelectuală” și deconstruind-o, ajung la teoria că un Stat este construit pe fundația binelui și ridicat cu stâlpi de fericire, condus de oameni raționali. O adevărată utopie… pentru că, raportând teoria la fericirea indivizilor de astăzi, observ că aceasta depinde de aspecte cotidiene și raportul cost-beneficiu dictează etica, morala și misiunea lor într-un stat.

            Etica Nicomahică este un manual care te inițiază în arta fericirii, prieteniei, moralității, fricii și vitejiei. Dar cum poți știi cu adevărat ce este fericirea dacă nu ai fost nefericit, și cum poți defini prietenia dacă nu ai fost lăsat niciodată singur? Și cum poți știi că îți este frică când ai cunoscut doar culmile vitejiei? Fericirea o construiești din tristețe și prietenia din singurătate în bătălia cu necunoscutul.

 Ramona Păun

Standard
Fantasy

Mituri, vise şi mistere de Mircea Eliade – Elena Manea

În lucrarea ştiinţifică “Mituri, vise şi mistere”, Mircea Eliade defineşte şi explică termenii de mit şi mister, accentul căzând pe noţiunea de mit. Termenii sunt abordaţi din perspectiva societăţilor arhaice şi a societăţii moderne, oferind exemple concrete prin care autorul ilustrează poziţia pe care omenirea a avut-o de-a lungul evoluţiei sale faţă de universul în care a trebuit să se integreze el însuşi.

În majoritatea textelor grupate în această operă, autorul face trimiteri la activitatea inconştientului şi la faptele religioase.  În deschiderea cărţii, autorul se axează pe descifrarea termenului “mit”. Mitul povesteşte întotdeauna despre ceva ce realmente s-a întâmplat, iar acesta există numai dacă a existat şi dezvăluirea unui mister, altfel mitul va deveni de neînţeles, o legendă sau o simplă poveste.

Autorul prezintă mitul din perspectiva lumii moderne, ca fiind tot ceea ce se opune realităţii, dar şi din perspectiva societăţilor arhaice, în care mitul reprezintă fundamentul vieţii sociale şi culturale.  Tot din perspectiva lumii moderne, autorul oferă exemplul  sărbătorilor  (petrecerea de Anul Nou, naşterea unui copil) ca fiind un reînceput absolut, omul modern simţind nevoia reactualizării periodice a unor mituri. Autorul atrage atenţia asupra faptulului că mitul nu a avut si nu va avea niciodata un caracter individual, ci se va raporta tot timpul la viaţa unei colectivităţi. Din punct de vedere social, Mircea Eliade consideră că între lumea arhaică şi lumea modernă, nu există o diferenţă mare în ceea ce priveşte abordarea miturilor. Singura deosebire constă în faptul că în epoca actuală, miturile pot fi abordate şi din perspectivă personală, pe când în societatea tradiţională aceasta era absentă.

Mircea Eliade susţine ideea că nu se poate vorbi în societatea modernă de absenţa miturilor. Aparenta pierdere a acestora s-ar datora rupturii omului modern de creştinism şi a nevoii acestuia de a crea noi mituri.

În capitolul Mitul bunului sălbatic sau prestigiul originii, autorul subliniază faptul că „pe sălbatic îl interesau numai începuturile, ceea ce s-a petrecut ab origine”, însă faptele care s-au petrecut pur şi simplu nu reprezintă niciun interes pentru el.

În capitolul Simbolism religios şi valorizarea angoasei, autorul ne îndeamnă, pe noi, europenii, să cunoaştem valorile spirituale ale altor civilizaţii şi culturi, dar mai ales să încercăm să ne privim prin ochii lor. Mircea Eliade abordează sentimentul  angoasei  în faţa Neantului, a  Morţii, despre care europenii au o idee complet lipsită de pragmatism, în sensul că ei consideră că moartea înseamnă ultima etapă a vieţii umane. „Ignoranţa şi deci angoasa şi suferinţa sunt hrănite de credinţa absurdă că această lume perisabilă şi iluzorie reprezintă realitatea ultimă”. Pentru popoarele asiatice, Moartea nu este înţeleasă ca fiind un sfârşit, ci un ritual de renaştere,  de reînviere, o modalitate de iniţiere pentru a pătrunde în spaţiul sacru, spaţiul vieţii adevărate, eterne.

Mircea Eliade abordează şi subiectul mitului paradisiac, întâlnit aproape pretutindeni în lume, acest  mit având ca elemente fundamentale Cerul şi Pământul: apropierea dintre Cer şi Pământ şi comunicarea dintre acestea. Însă, care este simbolul, elementul ce uneşte Cerul de Pământ? Arborele, muntele, ce au conexiuni puternice, bine înrădăcinate în Pământ, făcând legătura cu Înaltul Cerului.

Aş dori să evidenţiez un punct de vedere personal,şi anume că arborele, muntele, implicit natura, sunt elementele, simbolurile ce leagă fiinţa umană (chiar şi pe acea persoană care se declară a fi ateu ) de Divinitate. Natura va rămâne mereu acel element la care fiinţa umană se reîntoarce, omul, indiferent de cultură, de religie, sau epocă, va aparţine mereu naturii, căutând să comunice cu sau prin intermediul ei.

În capitolul Simbolismul ascensiunii şi „visele” treze se face o descriere a zborului magic, practicat de aşa-zişii iniţiaţi, care făceau parte din categoria regilor, a vrăjitorilor, a şamanilor, a înţelepţilor, a yoginilor şi a misticilor. Aceştia aveau puterea Zeilor, pentru că puteau zbura prin aer, prin fenomenul levitaţiei. „Zborul magic” sau „ascensiunea celestă” însemna capacitatea „anumitor indivizi privilegiaţi de a-şi abandona corpul şi a de călători în spirit, în cele trei regiuni cosmice”. Prin acest zbor, se produce un salt din spaţiul materialităţii în spaţiul spiritual sau transcendent.

În capitolul Putere şi sacralitate în istoria religiilor, autorul abordează noţiunea de hierofanie, care înseamnă pătrunderea sacrului în profan. Din perspectiva lui Mircea Eliade, profanul reprezintă realitatea iluzorie pe care noi o trăim şi de care omul (în special omul modern)  se agaţă cu disperare, iar sacrul înseamnă viaţa adevărată, de dincolo de moarte, în care omul poate pătrunde numai în urma unei iniţieri, după ce depăşeşte stările de suferinţă, ignoranţă şi angoasă. Sacrul se manifestă ca o putere cu care divinitatea i-a înzestrat pe oameni şi obiectele. Hierofania supremă la care se referă autorul este încarnarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos.

În ultimul capitol, Mistere şi regenerare spirituală, misterele sau riturile sunt considerate ceremonii secrete de iniţiere, legate de cosmogonie  (naşterea Universului). În societăţile arhaice, oamenii nu interveneau în cursul istoriei, ci repetau faptele exemplele ale unor eroi sau ale zeilor. Prin acest mod neoriginal de „a-şi crea” istoria, ei se aflau foarte aproape de originea  lumii, de cosmogonie, de Timpul primordial. Autorul dă ca exemplu misterele practicate de populaţia karadjerilor din Australia, ce amintesc de povestea sacră a celor doi fraţi numiţi Bagadjimbiri, care au ieşit la suprafaţă sub forma unor câini sălbatici, din care au apărut doi oameni uriaşi care apăreau cu capul până la cer.  După ei, aşa cum spune povestea, şi-au făcut apariţia animalele şi plantele, cărora ei le-au dat nume. Ulterior cei doi fraţi au învăţat cum să trăiască.

 Misterul iniţierii acestor triburi din Australia reactualizează ceremoniile care au fost instituite de către cei doi fraţi. De exemplu: mylia, ce marchează ieşirea din copilărie (practicat la băieţi, în jurul vârstei de 12 ani, acesta este trimis în junglă şi uns din cap până în picioare cu sânge de om).

Din perspectiva lui Mircea Eliade, pasionat de istoria religiilor şi fascinat de mitologia asiatică, mitul eternei reîntoarceri ar sta la baza regenerării umane. Conform acestui mit, omul poate renaşte în spaţiul sacru şi poate participa alături de Divinitate la reîntregirea şi reînprospătarea aceastui spaţiu. Trăind pe pământ şi murind, omul tinde astfel, cu toată fiinţa lui spre „un început de imortalitate, pe care se străduieşte să o cucerească”.

Manea Elena

Standard